Despre dragoste. cu dragoste

Cand m-am indragostit prima oara, la 11 ani (da, asa de repede), era sigura ca e tot ceea ce imi doresc pentru tot restul vietii. Umpleam pagini intregi de jurnale cu semnatura mea cu numele lui de familie, mi se inmuiau genunchii in fiecare dimineata cand ajungeam la scoala, iar daca cumva ne intalneam accidental in afara orelor de scoala, ma lua cu ameteli la gandul ca nu o sa stiu ce sa spun. A durat patru ani marea mea dragoste. Dupa care drumurile ni s-au separat. Nu o sa va spun cum nu ne-am mai vazut niciodata de atunci si cum suspin eu gandindu-ma la ce ar fi putut sa fie. Dimpotriva, ne vedem si acum, chiar destul de des, suntem prieteni foarte buni. Se pare ca Planul era de fapt mai elaborat in ceea ce ne priveste.

Urmatorii iubiti pe care i-am avut nu au mai avut parte de acea "dragoste" cu stelute. Am inceput sa devin calculata, atenta la ceea ce fac, la cum ii privesc pe oameni, la ce spun. Am inceput sa inteleg ca relatiile nu se intampla pur si simplu. Relatiile se construiesc, cu munca, rabdare, intelegere, respect. Dragostea? Unde e dragostea? Dragostea vine. Creste, se imbogateste, se adanceste, se sedimenteaza, si in final devine reala. 

Dupa cum probabil va imaginati, cineva a declansat postul asta. Da, e cineva care mi-e tare drag si care se lupta cu niste monstri. Mi-ar placea sa ii pot lua pe toti si sa ii arunc cat mai departe de el. Insa fiecare dintre noi trebuie sa isi duca singur bataliile. Ma multumesc sa stiu ca poate va citi postarea aceasta si ii va ramane in minte cel mai important lucru de aici: munca multa si respect, dragul meu!

To the Princess of the Elephants

Din timp in timp, imi revine in minte experienta Ashes and Snow. Ii spun experienta, pentru ca e mult mai mult decat o colectie de fotografii, e mult mai mult decat un film de arta, e mult mai mult decat o serie de scrisori. Ashes and Snow e o experienta care imi atinge toate simturile, ma deconecteaza de la realitate si ma transpune intr-o lume aproape fictiva, pe care nu as crede-o a fi reala, daca nu as sti ca Gregory Colbert exista. 

Am gasit cateva extrase din scrisorile pe care Colbert i le-a scris sotiei sale. Pana ajunge cartea in mainile mele, ma multumesc cu extrasele. 

Letter 1: "To the Princess of the Elephants.

I disappeared exactly one year ago today. On that day I received a letter. It called me back to the place where my life with the elephants began.

Please forgive me, for the silence between us has been unbroken for one year.

This letter breaks that silence. It marks the first of my three hundred and sixty-five letters to you, one for each day of silence.

I will never be more myself than in these letters.

They are my maps of the bird path, and they are all that I know to be true."
  

Letter 7: "In the beginning of time, the skies were filled with flying elephants. Too heavy for their wings, they sometimes crashed through the trees and frightened other animals.

All the flying grey elephants migrated to the source of the Ganges. They agreed to renounce their wings and settle on the earth. When they molted, millions of wings fell to the earth, the snow covered them, and the Himalayas were born.

The blue elephants landed in the sea and their wings became fins. They are whales, the trunkless elephants of the oceans. Their cousins are the manatees, the trunkless elephants of the rivers.

The chameleon elephants kept their wings but agreed never again to land on the earth. They change the colors of their feathers every day. Today they are azure, and when it rains they are the color of pearls.

When they go to sleep, the chameleon elephants always lie down in the same place in the sky and dream with one eye open. The stars you see at night are the unblinking eyes of sleeping elephants, who sleep with one eye open to best keep watch over us."

Letter 68: "A pod of whales was lying like long recycling Buddhas on the sea.
My sister and I put our ears to the bottom of the boat so we could listen to their songs.

We turned to my grandfather and asked, 'What do their songs mean?'

'The whales do not sing because they have an answer,' he said.
'They sing because they have a song.'"

Letter 74: "I still have the first letter that you wrote to me. I carry it like a garden in my pocket.

If you come to me at this moment
Your minutes will become hours
Your hours will become days
And your days will become a lifetime.

I am never sure if I am reading the letter or if the letter is reading me."
  

 "I saw promises I did not keep
...
wounds I did not heal
...
tears I did not share
...
lovers I left behinde
...
dreams I did not live.

I saw all that was offered to me that I could not accept.
I saw the letters I wished for but never received.

I saw all that could have been
but never will be."

Letter 77: "Man has been walking the earth for millions of years, but the first letter was written only six thousand years ago... Who was the man or woman who finally decided that the tongue was not enough? ... Were they trying to restore the sacredness of words by writing them down? ... Now, thousands of years after the first letter was written, the purity of written words has almost completely perished... Maybe there is a way to speak to you through the lens of my camera about a world without words."

Letter 84: "An elephant with his trunk raised is a ladder to the stars.
A breaching whale is a ladder to the bottom of the sea.
My photographs are a ladder to my dreams.
These letters are ladders to you."

Letter 86: "My imagined edens have no words. Images, unlike words, can speak of silence without breaking it... The subject's eyes are closed in the images of my books of eden... Only when the eyes are looking inward can you see the edens within."

Letter 88: "I'm struggling in relearning what I knew as a child that enabled me to see animals with clear eyes. Without that clarity even my ears seem to miss much of the sublime music of nature... What a lonely species we have become.
The longer I watch the savannah elephants,
the more I listen,
the more I open.
They remind me of who I am...
May the guardian elephants hear my wish to collaborate with all the musicians of nature's orchestra.
I want to join the dance that has no steps.
I want to become the Dance."

Letter 184: "A compass and a pen can give you a reading on the lay of the river, but no mechanical instrument can measure the motion of the heart... One day, when you have crossed your last river, you will stand before an elephant who will measure the value of your life not by how many miles you have traveled and how much you have seen, but rather by how much you have loved."

Letter 239: "When I look up at the sky, I see the eyes of flying elephants.
They all have one name.
Wonder."

Letter 362: "The fate of all birds is to fall, but the phoenix is the only bird that transcends her own death...
The fate of man is to fall, but some find a way to transcend their deaths. In this brief moment on earth, they succeeded in singing their song. The list of human birds of phoenix is long: [ ... ]
There are millions of men and women who are also birds of phoenix, whose stories are unknown... but whether they are known or unknown, man or elephant, all phoenixes share the same dance:

Feather to Fire
Fire to Blood
Blood to Bone
Bone to Marrow
Marrow to Ashes
Ashes to Snow." 

"...what matters is not what is written on the page
what matters is what is written in the heart..."
    Ashes and Snow: A Novel in Letters - Gregory Colbert

The Facebook Delusion

Facebook, locul unde toti suntem fericiti si vietile noastre sunt glam & glitz, locul unde suntem interesanti si avem opinii sustinute de linkuri, locul unde, la adapostul x-ului din dreapta postarilor, suntem stapani pe viata noastra. Aceeasi viata pe care atunci cand inchidem calculatorul nu suntem in stare sa o traim, aceeasi viata pe care o construim in asa fel incat sa fim siguri ca atrage like-uri.

Nesiguranta de sine? Nici pe departe. Probleme de apreciere? Nici vorba. Suferim de un sindrom simplu, sa ii spunem the Facebook delusion. Avem impresia ca suntem inconjurati de sute, mii de prieteni, care vor sa stie ce facem, unde mergem, cu cine ne petrecem timpul, cum ne distram, ce muzica ascultam, ce carti citim (ma rog, pentru rotunjimea frazei am adaugat si bucata cu cartile, din nefericire cred ca sunt prea putini interesati de literatura).

Nu, nu vrea nimeni sa stie ce faci. Cei care vor cu adevarat sa stie toate lucrurile astea, sunt langa tine. Fizic. Cei care vor sa stie cum te distrezi te vor chema in oras cu ei la o petrecere, cei care vor sa afle cum ti-e viata, te vor suna sau te vor vizita, cei carora le pasa daca esti fericit sau trist vor sti asta fara sa dea like.

Ma felicitam ca lista mea de prieteni numara doar oameni pe care ii cunosc sau pe care ii admir si mi-ar placea sa ii cunosc. Se pare ca nici macar filtru acesta nu e suficient. Pe unii ii cunosc, dar mi-as dori sa nu. Astazi mi-a fost bombardata pagina principala cu postari despre actorul Serban Ionescu, poze cu copii in perfuzii care vor primi un paracetamol pentru fiecare like si niste apa pentru paracetamol pentru fiecare share (geniala ideea!), muzica populara, muzica maghiara, si alte lucruri care nu ma intereseaza nici cat negru sub unghie. In timp ce scrolluiam pagina, ma gandeam ca poate e timpul sa imi sterg contul de Facebook. Dar ce ma fac cu toti oamenii care au ceva de spus, oakeni de la care aflu lucruri interesante, oameni care imi sunt dragi?

Incepem curatenia, deci, incepem sa ne vindecam de aceasta Facebook delusion, pastram doar calitate.

Si acum, intrebarea pentru nota 10: share-uim acest post pe Facebook? :))

Buona morte, amaro mio

"Buona notte, amore mio."

Azi dimineata am aflat ca s-a stins din viata Lucio Dalla. Am crescut cu Dalla, am crescut cu Caruso. Si nu mai e. Nici el, nici... Unde naiba mergeti toti?

Nu mai e nimic asa cum era acum cativa ani. Decorul e acelasi, actorii sunt tot mai putini, tot mai mici, tot mai impovarati. Am numarat duminica. Nu mai inteleg nimic. Eram sapte cu totii. Eram sapte si eram magnifici. Acum suntem patru. Daca am putea functiona cu procentaje, nu cred ca suntem nici macar patru, fiecare dintre noi e ciuntit. Si ai crede ca daca timpul trece, procentele se reintregesc. Ai crede ca te refaci, ca iti ajunge sa stii ca ai in tine ceva din cei ce nu mai sunt, ca e suficient ca sa iti creasca aripile la loc. Mare minciuna. Mare, mare prosteala. Nu e asa, sa nu ii ascultati. Nu exista ceara care sa lipeasca penele la loc.

Nu-mi pot pune gandurile in ordine suficienta ca sa pot fi coerenta. Nu imi pot aduna toate bucatile de amintiri ca sa pot zugravi un tablou complet. Dar, cumva, in mine, toate au sens si toate sunt acolo unde trebuie sa fie. In mine e bine si e cald si e liniste. In mine au cu totii loc.

"Buona morte, amaro mio".

Postare aparent fara tema

E ceva vreme de cand nu am mai scris. Cred ca de doi ani incoace, fiecare post al meu ar fi trebuit sa inceapa asa. Nu as sti exact de ce nu am mai scris. Cred ca de teama de a nu imi varsa nadufurile, doar pentru a regreta doua minute mai tarziu. Da, ar fi existat si optiunea delete post, dar pare-se ca nu imi mai place sa ma dezic de lucruri.

Nu stiu despre ce vreau sa scriu. Mi se intampla atatea lucruri, frumoase si bune, sunt exact acolo unde trebuie sa fiu, stiu asta cu certitudine, nu ma apasa nici un nor pe umeri. Si am o mie de teorii si de idei in cap, si, cumva, blogger-ul nu imi e niciodata la indemana atunci cand imi trec prin cap. Pentru ca, surpriza, ideile nu vin atunci cand le ceri si le cauti. Vin atunci cand te astepti mai putin: cand te uiti adormita pe geamul tramvaiului, cand stai la o discutie cu cineva (cica e nepoliticos sa te intrerupi din discutie si sa te apuci sa scrii, ce chestie!), cand te scufunzi sub dus seara.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de mult mi-ar place ca oamenii sa fie cu doua minute mai buni. Spun doua minute, pentru ca in general, o fapta buna, oricat de mica, nu iti fura mai mult de doua minute din timp. Dar poate ca e infatuat din partea mea sa incerc sa dau lectii de umanitate.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de tare cred ca lucrurile intotdeauna se aseaza, ca fiecare om isi are rostul, ca nimic pe lumea asta nu e infinit (mai ales zilele proaste), ca lumea e atat de frumoasa pe cat ne dorim noi sa fie. Dar poate ca e pueril sa dezvolt in cateva randuri un subiect despre care pana acum s-au scris tomuri intregi.

As fi vrut sa va povestesc despre tot ceea ce ma face fericita si tot ceea ce ma intristeaza. Despre lucrurile simple, cum e ninsoarea de afara, care ma linisteste peste masura si ma transporta intr-o clipire in anii cand zapada nu exista pentru un alt motiv decat pentru a imi servi mie drept saltea pe care sa sar. Despre fiecare oftat pe care ceva sau cineva mi l-a starnit. Dar poate ca lucrurile astea sunt putin prea personale ca sa le dezvolt aici.

Mi-am recitit cateva posturi mai vechi zilele trecute. Mi se pare foarte ciudat faptul ca nu imi dau seama cat de mult m-am schimbat sau daca am facut-o. Desigur, ati putea sa imi spuneti ca m-am schimbat cu siguranta. Se numeste "a te face mare". Cu toate astea, fundamental vorbind, probabil ca sunt tot aceeasi. Doar putin mai retinuta si mai grijulie. Doar putin mai atenta si mai permisiva. Si putin mai rusinoasa si mai doritoare de a fi invizibila uneori.

Asa incat, pana la urma, despre ce scriu acum? Habar nu am. Despre cat de mult mi-ar place sa scriu mai des, despre nevoia de a imi asterne gandurile uneori, despre tristetea patologica ce zace dintotdeauna in mine? Poate nici macar nu conteaza. Poate conteaza doar sa imi dezmortesc degetele. Poate nici nu ar trebui sa public postul asta. Desigur, insa, ca am sa o fac.

Poate pana maine ma hotarasc despre ce vreau sa scriu.