E ceva vreme de cand nu am mai scris. Cred ca de doi ani incoace, fiecare post al meu ar fi trebuit sa inceapa asa. Nu as sti exact de ce nu am mai scris. Cred ca de teama de a nu imi varsa nadufurile, doar pentru a regreta doua minute mai tarziu. Da, ar fi existat si optiunea delete post, dar pare-se ca nu imi mai place sa ma dezic de lucruri.
Nu stiu despre ce vreau sa scriu. Mi se intampla atatea lucruri, frumoase si bune, sunt exact acolo unde trebuie sa fiu, stiu asta cu certitudine, nu ma apasa nici un nor pe umeri. Si am o mie de teorii si de idei in cap, si, cumva, blogger-ul nu imi e niciodata la indemana atunci cand imi trec prin cap. Pentru ca, surpriza, ideile nu vin atunci cand le ceri si le cauti. Vin atunci cand te astepti mai putin: cand te uiti adormita pe geamul tramvaiului, cand stai la o discutie cu cineva (cica e nepoliticos sa te intrerupi din discutie si sa te apuci sa scrii, ce chestie!), cand te scufunzi sub dus seara.
As fi vrut sa va povestesc despre cat de mult mi-ar place ca oamenii sa fie cu doua minute mai buni. Spun doua minute, pentru ca in general, o fapta buna, oricat de mica, nu iti fura mai mult de doua minute din timp. Dar poate ca e infatuat din partea mea sa incerc sa dau lectii de umanitate.
As fi vrut sa va povestesc despre cat de tare cred ca lucrurile intotdeauna se aseaza, ca fiecare om isi are rostul, ca nimic pe lumea asta nu e infinit (mai ales zilele proaste), ca lumea e atat de frumoasa pe cat ne dorim noi sa fie. Dar poate ca e pueril sa dezvolt in cateva randuri un subiect despre care pana acum s-au scris tomuri intregi.
As fi vrut sa va povestesc despre tot ceea ce ma face fericita si tot ceea ce ma intristeaza. Despre lucrurile simple, cum e ninsoarea de afara, care ma linisteste peste masura si ma transporta intr-o clipire in anii cand zapada nu exista pentru un alt motiv decat pentru a imi servi mie drept saltea pe care sa sar. Despre fiecare oftat pe care ceva sau cineva mi l-a starnit. Dar poate ca lucrurile astea sunt putin prea personale ca sa le dezvolt aici.
Mi-am recitit cateva posturi mai vechi zilele trecute. Mi se pare foarte ciudat faptul ca nu imi dau seama cat de mult m-am schimbat sau daca am facut-o. Desigur, ati putea sa imi spuneti ca m-am schimbat cu siguranta. Se numeste "a te face mare". Cu toate astea, fundamental vorbind, probabil ca sunt tot aceeasi. Doar putin mai retinuta si mai grijulie. Doar putin mai atenta si mai permisiva. Si putin mai rusinoasa si mai doritoare de a fi invizibila uneori.
Asa incat, pana la urma, despre ce scriu acum? Habar nu am. Despre cat de mult mi-ar place sa scriu mai des, despre nevoia de a imi asterne gandurile uneori, despre tristetea patologica ce zace dintotdeauna in mine? Poate nici macar nu conteaza. Poate conteaza doar sa imi dezmortesc degetele. Poate nici nu ar trebui sa public postul asta. Desigur, insa, ca am sa o fac.
Poate pana maine ma hotarasc despre ce vreau sa scriu.
