O mana de om

Da, in fond si la urma urmei, asta e ceea ce va ramane: o mana de om. O mana din tot ceea ce femeia aceasta extraordinara a fost vreodata.

"Sa te fereasca Dumnezeu de tot ce e rau pe lume si sa aiba grija de tine. Sa nu fi rea, sa fii buna, si chiar daca altii te dusmanesc, tu sa nu ii dusmanesti pe ei." Mda, stiu ca ar putea suna ca niste versuri de manea sau de poezie patriotica. Insa pentru mine sunt doar cuvintele cele mai de pret acum. Si imi doresc si ma rog cu toata fiinta mea sa nu fie acestea ultimele cuvinte, ultimul sfat pe care il primesc de la EA.

Sunt zile in care ma intreb daca stiu sa ma rog, daca e bine ceea ce spun, daca stiu sa cer si sa multumesc. Habar nu am. Stiu doar ca tot ceea ce imi doresc e ca EA sa fie din nou ceea ce a fost. Desi stiu ca nimeni, oricate puteri ar avea, nu mi-o poate da inapoi. Insa nu imi pierd speranta. Nici macar nu stiu la ce sper. La o minune? Mi-a trecut. Accesul la informatie nu prea imi mai permite sa cred in minuni. La o eliberare? Poate. Poate pentru EA, poate pentru mama, poate pentru mine.

Atat de multe ganduri mi se invalmasesc in minte, si as vrea sa le ordonez, as vrea sa gasesc o noima si un sens pentru toate franturile astea care mi s-au incurcat printre axoni, as vrea sa imi pot lipi capat peste capat pana voi forma o franghie destul de lunga si de groasa, cu care sa ridic pe toata lumea din nenorocita asta de prapastie. Dar, dupa cum spuneam, accesul la prea multa informatie mi-a taiat si cheful de a mai impleti franghii in vis.

Ideile astea nu au un inceput si in mod sigur nu au nici sfarsit. Poate ca intr-o zi voi gasi curajul si energia necesara sa imi asez aici toate gandurile. Pe de alta parte insa, cine va fi aici sa le primeasca? Cine le va intelege si le va lua acasa, intr-o cutiuta de lemn cu miros de santal, cine le va privi cu ochi blanzi si cine le va mangaia cand se vor sufoca de dor? Probabil ca nimeni. Probabil ca tot in cutiuta mea de lemn vor ramane pana cand suflul meu va deveni el insusi o amintire...