Despre lasitate si oportunism, intr-o forma delicata

Ceea ce a fost o zi extrem de ciudata se incheie apoteotic cu un post extrem de violent. Mi s-a spus de N ori sa nu postez cand sunt nervoasa, uite ca azi am ignorat acest sfat si postez cu tensiunea la maxim.

As vrea sa stiu cine naibii a inventat notiunea de "a doua sansa"? La ce naiba ne trebuie o a doua sansa? Ca sa ce? Ca sa ni se demonstreze doar ca am avut dreptate din prima? Ca sa putem sa spunem la sfarsit "Ti-am acordat o a doua sansa si ai irosit-o?". E o tampenie. E o bufonerie care ne transforma in lasi si oportunisti pe noi toti cei care acordam si cerem o a doua sansa.

Serios acum. E culmea tupeului sa CERI o a doua sansa? De ce? Nu puteai sa faci lucruri bine din prima? De ce naibii ti-as mai acorda o a doua sansa? Oamenii NU SE SCHIMBA. Asta e un lucru pe care ar fi bine sa ni-l tatuam pe creier. Oamenii doar se modeleaza, se muleaza. O femeie usoara nu va fi niciodata o mama si o sotie model, ii vor bantui mereu ganduri prin creieras, un alcoolic niciodata nu va fi SOBER, ci doar unul care va bea un pahar cand i se va oferi prima ocazie. Deci: de ce ai acorda o a doua sansa unui om care, de o vreme buna, nu face altceva decat sa iti demonstreze ca nu merita o a doua sansa?

Aaaa, da, cum era sa uit? "Toata lumea merita o a doua sansa". NUUUU. Nimeni nu merita nimic. Sa ne fie clar. Nu meritam lucrurile care ni se intampla, fie bune, fie rele. Ele se intampla pur si simplu prin concursuri de circumstante. Dar nu meritam ceea ce ni se intampla. Nu e nici un merit al meu ca acele chipuri dragi mie nu imi mai sunt aproape, nu e nici un merit al meu ca locuiesc intr-o casa frumoasa, si in mod sigur nu e nici un merit al meu o a doua sansa. Mi s-a oferit ocazia sa demonstrez ca sunt worthwhile, as face bine sa o fructific din prima.

Trei femei extrem de dragi mie de cateva zile incoace se tot lupta cu aceasta a doua sansa. Cu toatele imi sunt dragi, sunt cele mai dragi prietene ale mele, si pe toate trei le vad cu mintea incetosata de aceasta a doua sansa. Bai, serios, nu e cazul. Spargeti-va naibii farfuriile alea goale, nu va da nimeni nimic la bufet. Si in plus, mai sunt si alte locuri unde puteti manca. For free. All you can eat.

Argh, mai bine m-as culca...

Blank

Pentru ca nu are absolut nici o relevanta despre cine si pentru cine vorbesc, in randurile urmatoare voi trai viata cuiva drag mie.

De o vreme buna, m-am apucat de squash. Mi s-a parut aproape amuzant la inceput. Dar incepe sa ma cam plictiseasca peretele ala previzibil. Mingea se intoarce din inertie. Peretele nu schiteaza nici un gest, nici macar nu ajuta mingea sa se intoarca, ba dimpotriva, ii si reduce viteza (e o chestie de fizica aici, dar eu am terminat filologia). Deja devine de-a dreptul frustrant sa ma tot uit la mine cum alerg si transpir alergand ca nebuna, dupa care ma uit in fata si vad... BLANK...

Cam tot pe atunci m-a apucat pofta de trufe, si am descoperit ceea ce eu credeam ca e o cofetarie cu delicatese. Merg zilnic pe acolo. Ma asez la coada. Mereu e o aceeasi doamna in fata mea, niciodata nu vad ce i se serveste. Ma enerveaza madama asta. Iau si eu o tava si o farfurie si ma indrept spre casa, sperand ca pe traseu cineva imi va pune si mie o trufa in farfurie. Ajung la casa, platesc zilnic sume indecente, ma gandesc ca probabil sunt nebuna daca pot sa cheltui atat de mult pentru pofta mea de trufe, ma uit in farfurie si vad... BLANK...


Iar seara, cand ajung acasa, asudata de la squash si infometata de la cofetaria cu trufe, mi-arunc hainele de pe mine si imi exfoliez sub dus nemultumirea zilnica de a fi asudata si infometata. Ma intind obosita in pat, imi intorc privirea spre perna din dreapta si vad... BLANK...

Si mai ca imi vine sa imi spun ca m-am saturat de atata BLANK in jurul meu. Dar stii ce? In loc de squash, as putea alerga. Asa sigur s-ar schimba mereu peisajul. Sau as putea inota. Asa as ramane curata si macar apa opune rezistenta. Si stii ce? Nu vreau sa mananc trufe. Milka de la ABC-ul din colt s-ar putea sa fie de ajuns. Si daca la ABC nu au Milka, sigur au la OMV. Si perna... Perna alba din dreapta nu mi-a fost niciodata dusman. Si nici plapuma rece.

Si totusi, de ce nu fac toate astea? De ce ma rezum la a imi infiera zilele cu stigmatul asta? Eu merit altceva. Eu sunt ROGVAIV. Blankul NU.

Probabil ca fix O persoana a inteles povestea mea. Mi-a placut sa traiesc viata altcuiva pret de un post. And I sooooo hope ca povestea asta sa se incheie asa cum am vrut eu. ROGVAIV si Blank pur si simplu nu merg in aceeasi propozitie, darling...

Awww

This is the official Aww of the Day :D

Din cand in cand ti se mai intampla si lucruri frumoase. Din cand in cand zambesti si cu ochii. Din cand in cand un prieten se mai gandeste la tine cand vede un elefant albastru cu o funda cu inimoare roz pe trompa (inca nu sunt sigura ca asta e un lucru bun, hmmm, Jules, care to enlighten me on the connection?).

Mi se pare ca sunt tot mai putini oamenii astia. Mi se pare ca nu mai am cui sa fac un cadou dragut, venit spontan, mi se pare ca nu mai am cui sa arat prostioare dragute care ma amuza. I le arat lui Ale, care mai face bahzah de mine din cand in cand (thanks, boo), i le arat mamei mele (pentru ca in vocabularul meu exista omniprezenta propozitie: "Uite mama!" si i le arat lui Jules (pentru ca e vie). Paranteza la paranteza: cand spun ca e vie, ma refer la putin mai mult decat sensul propriu al cuvantului. Vii suntem cu totii, desi spiritele ne sunt cel putin letargice, daca nu in coma sau moarte. Ok, that was just a teetsy bitsy morbid, dar e real. Baygons acum.

Sa revenim la lucrurile frumoase. Vin dintr-un weekend in care mi-am luat ramas bun de la primul chip pe care mi-l amintesc din copilarie. Mi-am luat ramas bun de la cea care mi-a cusut un fluture mare galben pe camasuta de noapte, de la cea care mi-a tricotat de 5 ori un acelasi pulover, de la cea care m-a pus sa scriu cate o pagina de "a mic de mana" si "A mare de mana" pana cand alfabetul mi-a devenit prieten. Vin dintr-un weekend in care ar fi trebui sa fiu prezenta la un eveniment mult mai fericit, un weekend in care ar fi trebuit sa sarbatoresc aniversarea dragului meu drag, weekend in care ar fi trebuit sa chefuiesc cu Dannyelle.

Feelingul ca sunt intr-un film prost inca imi da tarcoale. Senzatia de emptiness si loneliness persista si acum.

Dar uite ca apare asta mica si elefantelul ei albastru si brusc imi risipeste temerile. Oamenii care iti sunt dragi vor fi mereu one phone call away. There is no way you can be alone and lonely in this world.

Sencs, cookie :*

Four Weddings and a Funeral

Cam asta ar fi bilantul pe anul acesta. Tocmai cand speram sa treaca fara nici un eveniment nasol. Eh well, pare-se ca socoteala de acasa chiar nu se potriveste deloc cu cea din targ, dovada si poza de mai jos.

De fapt si de drept, postul asta nu este despre funeral, nu este nici despre weddings, ci mai degraba despre cateva maaaaari nedumeriri ale mele, si anume:

1. Cum a ajuns fotograful nr 1 sa fie DJ?

2. Cum a ajuns fotografa nr 2 sa fie modeala?

3. Cum a ajuns mirele sa fie fotograf?

Daca are cineva cate un raspuns viabil, please feel free to share :D