Mimesis, mimesis, dar fara Katharsis???

A avea locatie, a avea modele, a avea tot ceea ce tine de partea tehnica sunt conditii necesare, dar nu suficiente pentru a pune mana pe aparat si a scoate ceva demn de mentionat.

Nu as fi crezut asta pana nu am invatat-o pe pielea mea. As fi jurat ca indiferent de conditii, la orice ora, sunt in stare sa scot un cadru decent, avand toate conditiile mentionate mai sus. Ei bine, nu e asa. Mi s-a demonstrat in urma cu doua saptamani. Nici Irenne, nici Aida nu au reusit sa ma scoata din pana inspiratioLALA. Nici eu nu am reusit. Si dupa ce jumatate de ora am tras vreo 40 de cadre pe care le-am sters unul cate unul, am decis ca e mai bine sa stau pe bara. Asta e, irosire totala de locatie si de modele, insa prefer sa sterg tot, decat sa ma multumesc cu porcarii. You are only as good as your worst photograph, nu?

Pe de alta parte, o iesire inopinata s-a dovedit a fi un setting ideal pentru un cadru care recunosc ca imi place mult.

Morala? 99% Mimesis, 1% Katharsis. Now THAT makes a whole!

Sogni di Rock'n Roll

Uneori asa imi simt amintirile: ca niste vise de rock'n roll. Daca cineva mi-ar spune intr-o zi: "Stii, viata ta e cumplit de plictisitoare si de lipsita de orice aroma", cred ca as incepe sa mor cate putin din ziua aceea. Nu stiu sa traiesc fara emotii, fara freamat, fara galagie, agitatie, culori, sunete, gusturi si miresme. Nu stiu cum e sa nu te trezesti in fiecare zi fara sa te intrebi: "Astazi ce mi se va mai intampla?"

Mi-amintesc de un an care se intampla in urma cu ceva vreme. Mi-e atat de prezent si de viu in memorie, incat cred ca l-as putea recrea zi cu zi. A fost probabil cel mai tumultuos an, cea mai nesigura si mai zapacita perioada din viata mea. A fost anul cand am refuzat sa imi recunosc mie ca m-am indragostit, a fost anul cand mi-am alergat talpile dintr-un oras in altul la ore mici, cand am zarit primele raze ale diminetii pe sosele, cand am strabatut mii de km alaturi de un om care nu are decat viteza a cincea si m-am intrebat zi de zi daca pot sa tin pasul. A fost anul cu cele mai multe nopti nedormite, anul cand mi-am crescut coeficientul de dactilografiere de la 30 la 90 de cuvinte pe minut, anul cand puteam sa scriu un sms fara sa ma uit la telefon, anul cand am ascultat mai mult rock ca oricand.

Imi spun acum ca au fost valurile tineretii. Ma gandesc ca a fost o nebunie, ca am fost inconstienta si nechibzuita. Dupa care imi dau seama ca daca ar fi sa o iau de la capat, probabil as face la fel. Mi-e oarecum dor de zilele acelea. Mi-ar place ca fiecare zi a mea sa fie la fel de tumultuoasa ca acelea. Imi dau seama ca intre timp am crescut si ca impreuna cu mine mi-a crescut si sufletul si toata indragosteala aia s-a transformat in cu totul altceva, mai mare si mai adanc. Iar visele mele s-au metamorfozat si ele. S-au facut o opera desavarsita pe care mi-o cant in note de rock'n roll, ca sa nu le uit aroma intepatoare. Aroma diminetilor pe sosele.

La Mia Serenissima Venezia

Este deja al treilea an cu o luna februarie deosebita. Este al treilea an cand imi parasesc corpul de zi cu zi si ma incarnez in ceva mai presus de mine, intr-o fiinta care respira prin culoare, muzica si strazi pavate.

Este al treilea an cand mi-am petrecut un sfarsit de saptamana senzational in Venezia. La Serenissima Venezia. Desi deja cunosc cotloanele cele mai ascunse ale Veneziei, nu ma pot satura de ea. Toate cele 6 simturi se ascut cand ajungi acolo, ratiunea nu mai are nimic de-a face cu realitatea de acolo, cuvintele nu iti mai ajung, picioarele urla de durere si de bucurie in acelasi timp, obosesti si te bucuri ca ai obosit dupa o zi intreaga de colindat strazile cu pietre mari, ochii te dor de la atata culoare, urechile ti-au inghetat din cauza vantului taios de februarie care strabate neobosit laguna, pielea ti-e mereu putin incretita de aerul umed, in timp ce gura iti soarbe cu nesat un ristretto si inca unul si inca unul. Si in ciuda oboselii, esti asa cum scrie mare pe toate cladirile din oras. Serenissima.

Nu prea e just fata de minunata Venezie sa incerci sa o povestesti in cuvinte care cu siguranta nu au cum sa cuprinda tot ceea ce simti acolo. Poate e mai bine sa o lasam asa. Va bene cosi. Senza parole.