Mi-ar place sa traiesc in Italia. Glamour, clasa, stil, locuri superbe, muzee, cladiri ametitoare, cafea extraordinara, muzica incredibila, Venezia si Ligabue :D
Am atat de multe povesti care ma leaga de Italia, de Venezia cu precadere, incat daca ar fi sa le astern pe toate aici, as posta zilnic timp de un an si tot nu as reusi sa le fac dreptate tuturor. Doua dintre ele insa imi sunt dragi in mod deosebit. Una in care, cot la cot cu the Cookie, am reusit sa ratam tot intr-o zi, insa pe aceea o pastram pentru sarbatori, si inca una despre Walter Berton si extraordinarele lui lucrari.
Februarie, soare moale si 16 grade. O zi aproape ireala pentru o laguna batuta de vanturi din toate cele patru zari, si inca si pe timp de iarna. Asa ca ne-am scos caciulile, ne-am scos manusile, ne-am descheiat paltoanele si am luat-o in pas saltat spre piateta de langa Ponte dell'Accademia. O piateta superba, micuta, ticsita de terase mici si cochete, de la care miroase intr-una a cafea. De cum am intrat in piateta ne-a atras atentia o taraba colorata. Ne-am dus glont spre ea, si am descoperit un perete intreg de pluta pe care erau prinse cu ace de gamalie picturile lui Walter Berton. Walter ne-a salutat politicos, ne-a intrebat ce anume ne-ar place si a inceput sa ne povesteasca despre tehnica folosita. Nu am auzit nimic din ce ne-a spus. Ma uitam la el fascinata. Mi-am dat seama ca acest Walter era intruchiparea imaginii fanteziei mele despre ceea ce trebuie sa insemne un pictor: o bascuta verde pe cap, un fular infasurat strans in jurul gatului, manusi fara degete, cu mansetele indoite si camasa iesita din pantaloni. Sa nu ma intelegeti gresit, nu descriu aici un om murdar, ci un om curat, ingrijit, si extrem de bland.
Ne-am uitat la lucrarile lui minute in sir. Le-am fi luat pe toate. La un moment dat, cand parea ca nu vom mai depasi impasul alegerii, eu trageam spre o lucrare care reprezenta Canalul Grande la rasarit, iar Alecu spre niste detalii de pe un pod, dintr-un colt ne-a sarit in ochi EA: o litografie superba, un contur fin al basilicii San Marco, evident neterminata, insa absolut sclipitoare. Ii lipseau atat de multe, si totusi, nu mai era nevoie de nimic in plus. Am vrut-o din secunda cand am vazut-o. L-am intrebat pe Walter daca ne mai poate face inca una care sa arate la fel. Ne-a invitat sa ne asezam la o cafea la una din terase si sa il lasam jumatate de ora.
Asa ca am luat inca un latte macchiato, probabil al cincilea pentru ziua aceea, si am stat cuminti. Langa noi, un papusar tocmai isi asezase "menajeria" si isi incepuse spectacolul cu o papusa fara fata. Mai incolo putin, o tanara chinezoaica iti scria numele cu niste buretei desenand tot felul de dragoni si delfini, pentru doar cateva monede. Mi-a trecut acea jumatate de ora prin toti porii, am filtrat-o prin toate emotiile posibile si imposibile, am savurat-o din plin si la capacitate maxima. M-am simtit de-a lor, m-am simtit libera si fara vreo apasare, am simtit ca nu e nimic pe lumea asta care sa imi poata strica acea zi. Mi-am luat si jumatatea de Puntea Suspinelor de la Walter si am plecat din piateta cu lumea intreaga in palma mea.
Asta e povestea lui Walter, caruia nu pot decat sa ii multumesc pentru frumusetile pe care ni le-a daruit, dar si pentru acea jumatate de ora in care am inteles ca nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca momentele cand ti-e cald in suflet, dintr-un motiv sau altul.
Am atat de multe povesti care ma leaga de Italia, de Venezia cu precadere, incat daca ar fi sa le astern pe toate aici, as posta zilnic timp de un an si tot nu as reusi sa le fac dreptate tuturor. Doua dintre ele insa imi sunt dragi in mod deosebit. Una in care, cot la cot cu the Cookie, am reusit sa ratam tot intr-o zi, insa pe aceea o pastram pentru sarbatori, si inca una despre Walter Berton si extraordinarele lui lucrari.
Februarie, soare moale si 16 grade. O zi aproape ireala pentru o laguna batuta de vanturi din toate cele patru zari, si inca si pe timp de iarna. Asa ca ne-am scos caciulile, ne-am scos manusile, ne-am descheiat paltoanele si am luat-o in pas saltat spre piateta de langa Ponte dell'Accademia. O piateta superba, micuta, ticsita de terase mici si cochete, de la care miroase intr-una a cafea. De cum am intrat in piateta ne-a atras atentia o taraba colorata. Ne-am dus glont spre ea, si am descoperit un perete intreg de pluta pe care erau prinse cu ace de gamalie picturile lui Walter Berton. Walter ne-a salutat politicos, ne-a intrebat ce anume ne-ar place si a inceput sa ne povesteasca despre tehnica folosita. Nu am auzit nimic din ce ne-a spus. Ma uitam la el fascinata. Mi-am dat seama ca acest Walter era intruchiparea imaginii fanteziei mele despre ceea ce trebuie sa insemne un pictor: o bascuta verde pe cap, un fular infasurat strans in jurul gatului, manusi fara degete, cu mansetele indoite si camasa iesita din pantaloni. Sa nu ma intelegeti gresit, nu descriu aici un om murdar, ci un om curat, ingrijit, si extrem de bland.
Ne-am uitat la lucrarile lui minute in sir. Le-am fi luat pe toate. La un moment dat, cand parea ca nu vom mai depasi impasul alegerii, eu trageam spre o lucrare care reprezenta Canalul Grande la rasarit, iar Alecu spre niste detalii de pe un pod, dintr-un colt ne-a sarit in ochi EA: o litografie superba, un contur fin al basilicii San Marco, evident neterminata, insa absolut sclipitoare. Ii lipseau atat de multe, si totusi, nu mai era nevoie de nimic in plus. Am vrut-o din secunda cand am vazut-o. L-am intrebat pe Walter daca ne mai poate face inca una care sa arate la fel. Ne-a invitat sa ne asezam la o cafea la una din terase si sa il lasam jumatate de ora.
Asa ca am luat inca un latte macchiato, probabil al cincilea pentru ziua aceea, si am stat cuminti. Langa noi, un papusar tocmai isi asezase "menajeria" si isi incepuse spectacolul cu o papusa fara fata. Mai incolo putin, o tanara chinezoaica iti scria numele cu niste buretei desenand tot felul de dragoni si delfini, pentru doar cateva monede. Mi-a trecut acea jumatate de ora prin toti porii, am filtrat-o prin toate emotiile posibile si imposibile, am savurat-o din plin si la capacitate maxima. M-am simtit de-a lor, m-am simtit libera si fara vreo apasare, am simtit ca nu e nimic pe lumea asta care sa imi poata strica acea zi. Mi-am luat si jumatatea de Puntea Suspinelor de la Walter si am plecat din piateta cu lumea intreaga in palma mea.
Asta e povestea lui Walter, caruia nu pot decat sa ii multumesc pentru frumusetile pe care ni le-a daruit, dar si pentru acea jumatate de ora in care am inteles ca nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca momentele cand ti-e cald in suflet, dintr-un motiv sau altul.
No comments:
Post a Comment