Despre dragoste. cu dragoste

Cand m-am indragostit prima oara, la 11 ani (da, asa de repede), era sigura ca e tot ceea ce imi doresc pentru tot restul vietii. Umpleam pagini intregi de jurnale cu semnatura mea cu numele lui de familie, mi se inmuiau genunchii in fiecare dimineata cand ajungeam la scoala, iar daca cumva ne intalneam accidental in afara orelor de scoala, ma lua cu ameteli la gandul ca nu o sa stiu ce sa spun. A durat patru ani marea mea dragoste. Dupa care drumurile ni s-au separat. Nu o sa va spun cum nu ne-am mai vazut niciodata de atunci si cum suspin eu gandindu-ma la ce ar fi putut sa fie. Dimpotriva, ne vedem si acum, chiar destul de des, suntem prieteni foarte buni. Se pare ca Planul era de fapt mai elaborat in ceea ce ne priveste.

Urmatorii iubiti pe care i-am avut nu au mai avut parte de acea "dragoste" cu stelute. Am inceput sa devin calculata, atenta la ceea ce fac, la cum ii privesc pe oameni, la ce spun. Am inceput sa inteleg ca relatiile nu se intampla pur si simplu. Relatiile se construiesc, cu munca, rabdare, intelegere, respect. Dragostea? Unde e dragostea? Dragostea vine. Creste, se imbogateste, se adanceste, se sedimenteaza, si in final devine reala. 

Dupa cum probabil va imaginati, cineva a declansat postul asta. Da, e cineva care mi-e tare drag si care se lupta cu niste monstri. Mi-ar placea sa ii pot lua pe toti si sa ii arunc cat mai departe de el. Insa fiecare dintre noi trebuie sa isi duca singur bataliile. Ma multumesc sa stiu ca poate va citi postarea aceasta si ii va ramane in minte cel mai important lucru de aici: munca multa si respect, dragul meu!