Limite?! Oare?

Tu nu ai sa imi cunosti niciodata limitele. Pentru ca eu nu mai am limite. Nu mai sunt o femeie obisnuita, cu prejudecati si principii, nu mai sunt ceea ce stiam sa fiu.

Nu am limite, si stiu ca nu o sa mai am vreodata. Zi dupa zi, flash dupa flash, picatura dupa picatura, imi modelez corpul si fiinta dupa o lentila care imi sfredeleste carnea cu o insistenta bolnavicioasa. Nu stiu unde, de-a lungul drumului, m-am transformat. Ma hranesc cu sticla, imi potolesc setea cu sunete surde de shutter, imi ascut simturile in ritm de flash declansat.

Mai sunt reala, sau am devenit pe parcurs o inventie a luminilor si a umbrelor? Si daca e asa, mai vreau oare sa fiu reala? Aici nu exista oboseala, nu exista somn, nu exista timp sau spatiu. Aici suntem doar eu si tu, roade ale unor imaginatii debordante. Aici e doar o bruma de aer pe care sa o respiram, e doar apa picurand frenetic din par, e doar piele maslinie si ochi inchisi.

Stii, oamenii nu stiu niciodata cum sa se comporte cu sexualitatea lor. Probabil ca asta e motivul pentru care inca mai vad priviri pline de repros si judecati aspre. Insa putin imi pasa. Corpul meu e cel mai de pret bun al meu. Cu el imi deschid usi, cu el imi port cu mandrie pasii prin lume, cu el alin nelinstiti si astampar dorinte, si tot cu el voi da viata. Si atunci, de ce m-as teme de el? De ce nu i-as impinge limitele? De ce mi l-as suprima in textile si curele?