Cand am sa fiu mare...

De dimineata m-au luat la rost Pupu si Marmo. Pupu m-a batut la cap sa mai scriu ceva pe blog, Marmo m-a batut la cap sa mai pun niste poze. Asa ca hai sa ii multumim pe amandoi.

Tocmai am coborat pana la vecinii de la Profi pentru o mini-aprovizionare cu materie prima pentru bolognese. Nu stiu cat de mult am vorbit despre asta, sau mai bine zis DACA am vorbit despre asta, insa zona in care am placerea sa rezid este colorata. Foarte colorata. Nu as fi rasista si nu as avea nici o problema cu ei daca ar sti sa taca din gura si daca ar avea un pic de bun-simt. Insa le lipseste cu desavarsire. Se plang ca sunt asupriti si ca oamenii ii desconsidera, insa nu fac nici cel mai mic efort sa depaseasca acest stigmat. Si a naibii sa fiu daca nu ii detest mai mult pe zi ce trece.

O progenitura din aceasta rasa in spatele meu la casierie. Dupa ce ma imbranceste de vreo doua ori incercand sa isi faca mai mult loc la coada, elucubreaza: "Io cand o sa fiu mare, o sa sparg o banca. Si o sa ii impusc pe toti. O sa le zic si o sa ii impusc. Hahaha". Mie instant a inceput sa mi se plimbe prin cap reclama aceea cu copiii care spun ce vor cand o sa fie mari: "Eu vreau sa fiu domnisoara!", "Eu vreau sa fiu Schumacher!", si ma intrebam cum s-a incadra si "Eu vreau sa sparg o banca" acolo. Ei bine, nu, nu s-ar incadra. Asteptam, speram la o reactie din partea mamei. Care mama pare-se ca era prea ocupata sa isi adune toate cele 5 vlastare pe langa ea, ce sa ii mai faca si morala copilului atomic? Tot ce a putut sa spuna a fost: "Vrei o Cola?"

Mi s-a facut greata. Mi-e teama sa deschid televizorul, pentru ca am sa dau de vreo Naomi, Nikita, OTV All Stars, si am sa fug. Intr-o zi voi fugi din tara asta. Sa nu va intrebati de ce.

Si pentru ca am fost destul de acra, hai sa va mai indulcesc putin cu niste poze, vechi vechi, dar care intamplator inca imi plac :D Enjoy!

The Generation Gap

Fosta mea profesoara de engleza din liceu ne innebunea de cap cu "the generation gap". Pe atunci, mi se parea ca abereaza. Aveam un prieten cu 8 ani mai mare decat mine, parintii mei il cunosteau bine, relatia mea cu ai mei era excelenta, deschisa si permisiva, bunicii mele ii faceam cadou produse cosmetice pe care chiar le folosea, asa ca in universul meu perfect ma intrebam unde naiba e gap-ul asta mare intre generatii?

Ani mai tarziu mi s-a raspuns la intrebare. Printr-un concurs de imprejurari, am cunoscut un om deosebit. Un om de varsta mamei mele, care insa sta cu mine la masa si radem la aceleasi glume, vedem aceleasi filme pe youtube, avem pareri, uneori contradictorii, insa discutiile noastre se poarta mereu pe picior de egalitate.

Ei, de la o vreme, am inceput sa ii cunosc si prietenii acestui om. Prietenii din aceeasi generatie cu el, sau chiar mai in varsta. Si ma innebunesc acesti prieteni ai lui. Intotdeauna, la prima intalnire, ma simt ca si cum mi-ar face un X-Ray pe loc. Toti, fara exceptie, au incercat sa ma domine prin prisma varstei si a experientei de viata, toti au avut dorinta (satisfacuta sau nu) sa imi puna la incercare capacitatea de a lega coerent 3 propozitii intr-o fraza, toti au dorit sa stie totul despre mine dintr-o singura privire.

Si ma intreb de unde naibii vine aceasta dorinta. Singurele rapsunsuri viabile pe care le pot gasi sunt:
1. Fie generatia 50-60 sufera de complexe majore de inferioritate derivate din faptul ca o tanara de 26 de ani in 2009 are acces mult mai repede la mult mai multa informatie decat au avut ei, informatie pe care eu o pot acumula cu un click, iar ei au acumulat-o cu sudoarea fruntii, in ani de zile. (Fac aici o paranteza, am toata stima si respectul pentru ei si pentru anii pe care i-au petrecut invatand lucruri, insa nu am de gand sa ma simt prost pentru ca eu pot acumula acele informatii in jumatate de ora.)

2. Fie sunt o prezenta absolut fascinanta, inca de la primul contact vizual, si toti isi doresc sa imi patrunda chintesenta in cel mai scurt timp posibil. (Fac si aici o paranteza, mi se pare foaaaarte putin probabila aceasta varianta, deoarece sunt intr-un moment de very low self-esteem si nu cred ca as putea sa fascinez vreodata pe cineva.)

Daca a gasit cineva raspunsul la intrebarea mea, va rog eu mult de tot, spuneti-mi si mie.

PS: Decat sa performeze ecografii pe viu, nu mai bine ne-ar povesti lucruri? Pentru ca sunt convinsa ca toti oamenii astia au atat de multe de spus, lucruri interesante, povesti frumoase, pe care nici 3 zile de google search nu o sa mi le gaseasca.

- Sus! Acum!

"- Cum adica vin cainii?
- Uite-asa, pur si simplu, vin cainii! Sus, toata lumea!"

Si cainii galopeaza in continuare spre noi, lasa un nor de praf in urma lor, vin latrand din toti rarunchii. Si noi alergam cu totii, ne repezim pe niste scari usor instabile, ne facem sandalele praf, insa ce mai conteaza? Fugi de frica. O frica primordiala, o denumesti "teroare" in mintea ta, iti lasi naibii poseta, aparatul, TOT in urma si fugi sus pe scari. Cainii pleaca in final, insa invatatura cea mai de pret din aceasta experienta este urmatoarea: Nici o locatie care arata bine pe dinafara nu e lipsita de paznici. Si daca sunt paznici, au caini. Daca cumva NU sunt paznici, sigur s-au aciuat pe acolo caini vagabonzi. Infometati. Si nici o locatie nu arata ATAT de bine incat sa te risti sa mai mergi si a doua oara pe acolo dupa ce ai alergat ca nebunul sa scapi de caini vagabonzi.

Astfel incat, am decis. Am nevoie de locatii fara caini, fara paznici. Am nevoie de acces in locatii fotogenice. Daca e cineva care stie unde le pot gasi si cu cine trebuie sa vorbesc pentru asta, va rog sa ma anuntati.


PS: "Ale: mda, vad ca nici o vorba despre cum m-ati lasat cu ochii-n soare". Da, asa este. L-am lasat pe Alecu cu ochii in soare. Cu o geanta foto nu tocmai usoara, un trepied, o blenda si doua bucati posete de femei in care incap cel putin cate o chiuveta si o masina de spalat.
TOOOOOWYYYY! :D

Povesti de miercuri

Imi place sa ies singura in oras. Imi place sa ascult povestile oamenilor de la terase, imi place sa imi imaginez, doar privindu-i, cum traiesc ei si ce simt. Ieri a fost o zi prolifica. Am trei povesti noi. Nu sunt povesti vesele si fericite, dar sunt importante.

1. Povestea lui Luca
Luca are vreo 4 ani. Sta cu tatal lui la terasa unei cafeterii din centru. Pare un copil fericit. E preocupat de jocul cu sarpe de pe telefonul tatalui. Mult mai preocupat de sarpe decat de tatal lui care incearca sa primeasca o aprobare de la copil de a merge in weekend la munte. Cu Oana. Care Oana il iubeste mult pe Luca. Si care vrea sa mearga cu Luca si cu tatal lui la munte. Inteleg repede ca Oana nu e mama si ca probabil e una din zilele de vizita ale tatalui. "80% dintre familii sunt disfunctionale", imi spun, in timp ce Luca decreteaza: "Da, vreau sa mergem la munte, dar ciocolata nu ii dau!". Mi-ar place sa il intalnesc pe Luca peste vreo 15 ani si sa il intreb despre weekendul la munte cu Oana. Si nu mi-as dori sa imi raspunda: "Mda, care din ele era Oana?"

2. Povestea blondei cu bucle si bluza inflorata.
Am trecut pe langa cabinetul unei doamne doctor ginecolog. La intrare, o fata frumoasa, blonda, buclata, cu o bluza inflorata care mi-a atras privirile. Fata plangea cu sughituri. M-am gandit ca ar putea fi vorba de o sarcina nedorita, tinand seama de locul unde plangea fata. Mama tragea cu sete dintr-o tigara care ii tremura in mana, si ii repeta tatalui: "Taci! Opreste-te! Inceteaza!". Cavalcada tatalui era insa mult prea dezlantuita ca sa se mai poata opri: "Cine dracu te-a facut asa curva ordinara?". "80% dintre familii sunt disfunctionale", imi spun din nou, si imi doresc sa ma intalnesc cu fata blonda cu bucle si bluza inflorata peste 10 ani, sa o intreb care e cel mai mare regret al vietii ei si sa imi spuna "Nici unul. Ti-o prezint pe fiica mea. Are 10 ani."

3. Povestea dragostei. Din vremea holerei.
Pe pervazul vitrinei unei librarii dormea un barbat, cu mana pe vitrina. In dreptul mainii lui era expus un volum din "Dragoste in vremea holerei". Poate era o pura coincidenta, poate pur si simplu asa adormise, poate era atat de beat incat nici nu stia unde se afla. Ma intrebam unde ii e familia. Dupa care mi-am amintit ca 80% dintre familii sunt disfunctionale. Mi-ar fi placut sa il trezesc si sa il intreb de ce s-a oprit acolo. Si da, mi-ar fi placut sa imi spuna o poveste care sa inceapa cu "Astept de mai bine de jumatate de veac ocazia sa imi reinnoiesc juramantul de eterna fidelitate si dragoste vesnica."

Acestea sunt povestile mele de miercuri. Dupa cum spuneam, nu sunt vesele, insa recunosc ca m-au facut sa inteleg cat de mult am, cat de bine e sa fi intr-o minoritate de 20%, si cat de fericita sunt de fapt. Si probabil ca in acel moment am devenit ciudata orasului: singura femeie care zambea pe strada.