Luni

Lunea nu prea functionez la capacitate normala. Cred ca am unele sechele din vremea scolii, cand detestam lunea la maxim! Asa incat cand m-a sunat Jules sa ne vedem pe la 5, am acceptat, desi corpul meu era la un pas de a intra in hibernare. Insa cumva, simteam nevoia sa ma vad cu ea. Stiam ca urmeaza sa plec la Cluj pentru operatie, si parca aveam nevoie de fete prietenoase inainte de pasul asta.

In cel mai non-caracteristic outfit pentru mine, baggy pants si adidasi, am iesit pe usa incruntata. Nu mi-a placut deloc de mine pana la coltul strazii. Calcam apasat si greoi, cu privirea in pamant, cu o mie de ganduri care stateau sa imi picure de pe frunte. Am strabatut strada bunicii mele, strada unde am copilarit, fara sa mai numar pasii pana la colt, asa cum faceam cand eram copil. M-am asezat tafnoasa la trecerea de pietoni si m-am uitat in dreapta. Nici urma de vreo masina. Tot ce am vazut in schimb, a fost minunea mea de strada, umbrita de castani de-o parte si de alta a soselei, strada mea ca un tunel verde, galben, rosu, strada anilor mei de jurnale cu lacat si cheita.

Parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Mi-am scos castile din geanta, am pornit muzica si am plecat mai departe, cu Edith invaluindu-mi simturile. Am ridicat privirea de pe trotuar si mare mi-a fost mirarea sa vad ca afara era soare caldut, moale. Pasii parca deja se succedau mai usor, iar gandurile negre incepeau sa mi se risipeasca, padam-padam.

Am vazut din nou povesti in jurul meu, povestile oamenilor mult prea impovarati de ei insisi, povestile copiilor cu ghiozdane mai mari decat ei si cu tenisi prafuiti, povestea femeii de afaceri cu tocuri cui si ochi tristi, povestea barbatului care foaaarte probabil tocmai pleca de la amanta, dupa cat de atent se uita in dreapta si in stanga la iesirea din bloc. Povesti de care mi-a fost dor in tot timpul asta, si nici macar nu mi-am dat seama. Povesti pe care nu le voi mai neglija de aici inainte.

Am sa imi fac un target. Cel putin o zi pe saptamana am sa ies din casa, cu castile in urechi, si am sa merg fara tinta, sa imi umplu tolba cu povesti. Am sa fiu usoara ca un fulg (ma rog, asa, sufleteste vorbind, ca fizic, mai e ceva vreme pana acolo :P) Am sa imi scutur fruntea de orice ganduri care mi-ar impovara-o si am sa le zambesc trecatorilor. Chiar daca vor spune ca sunt putin dusa cu capul. Nu conteaza. Conteaza doar sa ne hranim sufletele cu ce ne face fericiti, nu?

Circular

Imi pun tot felul de intrebari despre cum evolueaza destinele oamenilor. Desi nu prea cred eu in chestia asta cu "de ce ti-e scris nu scapi", mi se pare fascinant cum pare ca ne invartim in cerc.

Am iesit la ceai cu fetele. Fetele mele din scoala generala. Fetele cu care am impartasit prima mea iubire, fetele cu care am fost in tabara, la filme, la cofetarii, fetele cu care am ascultat Ambra si Laura Pausini, fetele cu care am fumat prima tigara. Si mi-am dat seama ca nu mai avem mai nimic in comun. Vietile noastre s-au dus in directii atat de diferite, si totusi, 2 ceaiuri si 2 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca inca mai avem povesti sa ne spunem, inca mai avem lucruri de care sa radem, inca ne simtim bine una cu cealalta. E ca si cum m-as fi intors in timp. E ca si cum m-as invarti in cerc, ne-am despartit cu 14 ani in urma, doar pentru a ne intoarce una la cealalta.

In alta ordine de idei, ma gandesc la dragul meu drag, pe care l-am cunoscut tot cu vreo 14 ani in urma. Si ne-am indepartat apoi, doar pentru a ne regasi, apriga regasire as spune. :)) Din nou, ma invart in cerc.

Ma intreb, oare chiar totul e circular? Oare exista un punct in viata cand te vei izbi de fiecare din oamenii pe care i-ai lasat in urma? In mod cert nu e vorba de involutie, in mod cert nu se pune problema de stagnare. De acea ma intriga asa de mult ciclicitatea asta. Am certitudinea ca forma Pamantului nu are nimic de-a face cu asta. Am de asemenea certitudinea ca nici muzica sferelor pe care o auzea Eminescu nu are nimic de-a face cu asta. Atunci ce ne face sa ne intoarcem mereu de unde am plecat?

Nu credeam...

...sa-nvat a muri vreodata.

Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.

Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.

Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.

Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.

Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.

V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.

Sa fiti sanatosi!