...sa-nvat a muri vreodata.
Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.
Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.
Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.
Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.
Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.
V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.
Sa fiti sanatosi!
Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.
Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.
Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.
Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.
Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.
V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.
Sa fiti sanatosi!
7 comments:
iti doresc numai bine in continuare!fii puternica,lupta pentru viata,exista prea multa frumusete in jur...
>:D<
Multi ar trebui sa invete de la tine ce inseamna sa lupti,ce inseamana sa speri,ce inseamana sa nu crezi ca esti condamnat.Postul tau a fost mai greu ca o cazna de-a lui Hercule ,dar aveti ceva in comun: si el si tu ati reusit sa invingeti.Cred in acest moment ca postul tau ar trebui sa fie o lectie pentru multi si mai cred ca : putere,speranta,lupta=Alina.
au fost alaturi de tine, toti acei care au fost atinsi de aripa ta; au fost alaturi de tine toti acei care te iubesc pur si simplu...
Si asa cum a spus EU, multi ar trebui sa invete de la tine...
Corpul uman e foarte smecher. Eu cred ca creierul poate vindeca orice boala numai ca noi nu-i avem manualul de utilizare. Referitor la moarte, ma gandesc ca un idivid nu are insemnatate, +/- unul ii tot acolo. Aparatul princpal este omenirea toata, un aparat care se autoreproduce si fiecare parte din el are inscris in ADN sa-i placa viata si sa se repruduca pentru supravietuirea intregului aparat. Daca un individ era atat de important atunci putea fi fara nicio problema nemuritor. In concluzie, deci, eu cred cat de tare tii draga viata dar nustiu cat de reala este aceasta dragoste. Numai de lucruri simple poti sa te bucuri in rest daca privim mai obiectiv, nu este ceva pentru care sa te bucuri si nici un rost pentru care sa traiesti. Asta nu inseamna ca trebuie sa mori dar nici nu trebuie sa-ti fie frica de moarte. Sa lupti impotriva unei boli este un exercitiu imoptriva plictiselii. Oricum ai sa mori(chiar daca s-ar descoperi ceva sa-l faca nemuritor pe om, pamantul acesta abia se tine pe orbita lui :)) ). Daca vrei sa ma ajuti la statistica atunci zi-mi daca esti religioasa :D .
Blak Angel, multumesc mult, facem pasi mici, insa ii facem :)
GUMMY BEAR!!! Te pup si eu, nu stiam ca ma citesti :D
Eu, hai sa nu exageram, nu cred ca pot sa asociez toate alea cu numele meu. Dar pot sa accept ca le-am adunat pe toate in mine si le-am canalizat in directia potrivita. Sunt convinsa ca nu a fost usor de digerat postul meu, nici nu imi doream. Mi-ar place ca oamenii sa il perceapa exact asa cum si este: crud, dur, amar. E singura perceptie care va poate aduce pe voi, cei care cititi, la starea de dus rece pe care am dorit sa o creez.
Nana, exact asta e cheia: au fost langa mine chiar toti cei pe care ii iubesc, chiar daca unii doar in coltul mintii mele.
Vlad, nu lupt impotriva bolii din plictis, lupt impotriva bolii pentru ca, desi sunt de acord cu tine ca aparatul uman intreg e cel care conteaza, pana la urma aparatul asta e format tot in indivizi. Si acum poti sa imi spui ca sunt infatuata, insa sunt convinsa ca aparatul asta nu ar functiona la fel de bine fara mine. Cel putin nu acum. Nu mi-e frica de moarte, nu MAI imi e rica de moarte. Insa nici nu am de gand sa o las sa imi dea tarcoale cand are ea chef. Pana una-alta, eu comand aici, nu ea :D
In ceea ce priveste bucuriile, sper ca era doar un eufemism, pentru ca daca intr-adevar crezi ca nu exista nimic pentru care sa te bucuri si nici un sens sa traiesti, imi pare foarte rau pentru tine.
Live Laugh and Love! Te pup!
Ama.
Post a Comment