La Serenissima - It's a Wrap

Desi Alecu este inginer de profesie, aceasta nu a fost un impediment in calea dezvoltarii simtului artistic. Dimpotriva, s-ar putea spune ca pregatirea lui profesionala l-a ajutat in intelegerea procesului tehnic necesar creerii unei fotografii. Mai mult decat atat, atentia pentru detalii si perfectionismul, caracteristici pregnante pentru un inginer, s-au dovedit a-i fi de un real folos la compunerea cadrelor si transpunerea lor de la o simpla idee la un rezultat spectaculos.

Faptul ca La Serenissima este prima colectie pe care Alecu Grigore o expune nu este o intamplare. La doar cateva luni de la inceputul calatoriei in lumea fotografiei, Alecu a ajuns in Venezia, oras de care artistul s-a indragostit definitiv. A stiut inca de pe atunci ca se va intoarce la chemarea Serenissimei si ca doua mari iubiri s-au descoperit una pe cealalta: fotografia si Venezia. Pentru Alecu pasiunea pentru fotografie si fascinanta atmosfera a Carnavalului de la Venezia au devenit coordonate esentiale menite sa redea o lume colorata, aproape ireala.

Daca la inceput exista doar entuziasmul fotografului amator, iata ca dupa cinci ani, Alecu Grigore prezinta o colectie de lucrari mature, imagini care redau o Venezie incantatoare, mascata, scaldata in lumina moale a rasaritului din laguna. Prin aceste lucrari, artistul reușește perfect, printr-un nemărginit altruism, să împartă celor din jurul său vise, uneori nostalgii sau povești încă nespuse, adunate toate într-o pleiadă de forme și culori, etalate cu atâta farmec pe o banală bucata de panza.

In perioada Carnavalului, Venezia se inunda in culoare si exuberanta, strazile sunt impanzite de localnici si turisti costumati in personaje imaginare sau care reproduc figuri cunoscute. Insa dimineata si seara, Venezia redevine laguna tacuta, molcoma, uneori chiar trista. Lucrarile din aceasta colectie redau exact aceste doua fete ale Veneziei, o parte din ele prezinta portrete ale mastilor de Carnaval, iar cealalta parte portretizeaza La Serenissima asa cum este ea cand mastile se retrag: linistita si nostalgica.

Pe strazile Venezie, fotograful isi poarta aparatul ca pe propria-i mască, cu un grotesc obiectiv îndreptat amenințător înspre orice formă de “Altfel” i s-ar ivi naiv și firesc în cale, pleacă la vânătoarea de Miracol și Iluzoriu, adunând astfel Oameni și Cuvinte, stropi de rouă sau de Soare, valuri de ape sărate sau de Lumină. Tot aici, Apa și Cerul, Cântecul și Stelele, Pielea și Porțelanul, trăiesc într-o omogenitate absolută cu neguțătorul shakespearian, gondolierul medieval sau bizantina piață a sfântului Marcu, în acest timp și spațiu al eternelor iubiri si al tradarilor furtunoase.

La Serenissima

Pentru ca am decis deja ca La Serenissima nu se poate povesti in cuvinte, incercam sa o povestim in imagini. Va asteptam vineri, 15.10.2010, la orele 19:00, la vernisajul primei expozitii de fotografie a lui Alecu Grigore.

Ochii care nu se vad, se uita

Exceptie fac ochii negri. Ochii negri nu prea se uita.

De doua zile imi citesc jurnalele din generala si liceu. E extraordinar de amuzant, si in acelasi timp, e extraordinar de trist. E amuzant pentru ca realizez ca exista cateva cuvinte care m-ar putea carateriza pentru ceea ce eram atunci, si toate descriu stari patologice, si trist pentru ca imi dau seama ca aproape nu o cunosc pe fata aia.

Dar nu despre asta era vorba. Era vorba de ochii negri. Mama, mama, rau m-au mai chinuit pe mine ochii negri. Primul jurnal care mi-a picat in mana a fost cel inceput in clasa a sasea. Jurnal cu lacat si cheita, bine ca intre timp am renuntat la masura asta de siguranta, altfel ar fi trebuit sa ma apuc de lock-picking. Ce trairi, ce emotii, ce sa va povestesc? M-am topit patru ani de zile de dragul lui M., niciodata nu stiam daca ma baga in seama, de ce ma baga in seama, daca ii place si lui de mine, azi imi placea, maine il uram, un rollercoaster demn de Disneyland, I tell you :))

Cativa ani mai tarziu, o alta agenda. Una fara lacat de data asta. Credeam ca descoperisem eu un loc mai sigur pentru depozitat jurnalul. Pana la primele pagini scrise de mama mea :)) Dar asta e o paranteza. Ei, daca in generala ma chinuiam eu rau de tot sa intru in contact cu persoana mea, in liceu m-am descoperit. O femeie nebuna. Patologic. Serios. O femeie care in prima faza nu vedea altceva decat P., doar ca P. nu indeplinea conditia obligatorie pentru zbucium sufletesc: ochii. Avea ochi caprui. Asa ca nu e de mirare ca 20 de pagini mai tarziu gasim astfel de afirmatii: P. ma enerveaza. Dupa care, oh, dear Lord! Il descoperim pe R., cu cei mai negri ochi care exista pe planeta, frumos de pica, inabordabil, ce mai? Reteta succesului. Sau nu. Paginile care ii sunt dedicate, si sunt muuuulte, credeti-ma, se intind pe un an de zile bun, sunt pline de nedumeriri si de dileme si de dorinte ascunse si de dureri si intrebari fara raspuns. I-am scris chiar si o scrisoare, pe care printr-un miracol nu i-am dat-o. I-am citit lui Jules din ea. Mi-a zis sa ma bat pe umar ca nu i-am dat-o, which I did.

Stiti ce mi-ar place mult de tot? Mi-ar placea sa citesc jurnalele altora, in care scrie despre mine. Ma intreb, daca eu acum ma percep ca fi fost o femeie nebuna, oare cum ma percepeau cei cu care intram in contact? :))

PS: Negri, negri si pana la urma am ajuns la albastri :D

This is NOT the Winter of Our Discontent

Vine iarna, vine iarna, vine frigul si ceata si ploile si intr-un final si zapada. Insa mai presus de toate astea, vine anotimpul ceaiurilor negre cu lapte, al paturilor moi si al lucrurilor frumoase!

Ah, I soooo cannot wait!!!