Buona morte, amaro mio

"Buona notte, amore mio."

Azi dimineata am aflat ca s-a stins din viata Lucio Dalla. Am crescut cu Dalla, am crescut cu Caruso. Si nu mai e. Nici el, nici... Unde naiba mergeti toti?

Nu mai e nimic asa cum era acum cativa ani. Decorul e acelasi, actorii sunt tot mai putini, tot mai mici, tot mai impovarati. Am numarat duminica. Nu mai inteleg nimic. Eram sapte cu totii. Eram sapte si eram magnifici. Acum suntem patru. Daca am putea functiona cu procentaje, nu cred ca suntem nici macar patru, fiecare dintre noi e ciuntit. Si ai crede ca daca timpul trece, procentele se reintregesc. Ai crede ca te refaci, ca iti ajunge sa stii ca ai in tine ceva din cei ce nu mai sunt, ca e suficient ca sa iti creasca aripile la loc. Mare minciuna. Mare, mare prosteala. Nu e asa, sa nu ii ascultati. Nu exista ceara care sa lipeasca penele la loc.

Nu-mi pot pune gandurile in ordine suficienta ca sa pot fi coerenta. Nu imi pot aduna toate bucatile de amintiri ca sa pot zugravi un tablou complet. Dar, cumva, in mine, toate au sens si toate sunt acolo unde trebuie sa fie. In mine e bine si e cald si e liniste. In mine au cu totii loc.

"Buona morte, amaro mio".

Postare aparent fara tema

E ceva vreme de cand nu am mai scris. Cred ca de doi ani incoace, fiecare post al meu ar fi trebuit sa inceapa asa. Nu as sti exact de ce nu am mai scris. Cred ca de teama de a nu imi varsa nadufurile, doar pentru a regreta doua minute mai tarziu. Da, ar fi existat si optiunea delete post, dar pare-se ca nu imi mai place sa ma dezic de lucruri.

Nu stiu despre ce vreau sa scriu. Mi se intampla atatea lucruri, frumoase si bune, sunt exact acolo unde trebuie sa fiu, stiu asta cu certitudine, nu ma apasa nici un nor pe umeri. Si am o mie de teorii si de idei in cap, si, cumva, blogger-ul nu imi e niciodata la indemana atunci cand imi trec prin cap. Pentru ca, surpriza, ideile nu vin atunci cand le ceri si le cauti. Vin atunci cand te astepti mai putin: cand te uiti adormita pe geamul tramvaiului, cand stai la o discutie cu cineva (cica e nepoliticos sa te intrerupi din discutie si sa te apuci sa scrii, ce chestie!), cand te scufunzi sub dus seara.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de mult mi-ar place ca oamenii sa fie cu doua minute mai buni. Spun doua minute, pentru ca in general, o fapta buna, oricat de mica, nu iti fura mai mult de doua minute din timp. Dar poate ca e infatuat din partea mea sa incerc sa dau lectii de umanitate.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de tare cred ca lucrurile intotdeauna se aseaza, ca fiecare om isi are rostul, ca nimic pe lumea asta nu e infinit (mai ales zilele proaste), ca lumea e atat de frumoasa pe cat ne dorim noi sa fie. Dar poate ca e pueril sa dezvolt in cateva randuri un subiect despre care pana acum s-au scris tomuri intregi.

As fi vrut sa va povestesc despre tot ceea ce ma face fericita si tot ceea ce ma intristeaza. Despre lucrurile simple, cum e ninsoarea de afara, care ma linisteste peste masura si ma transporta intr-o clipire in anii cand zapada nu exista pentru un alt motiv decat pentru a imi servi mie drept saltea pe care sa sar. Despre fiecare oftat pe care ceva sau cineva mi l-a starnit. Dar poate ca lucrurile astea sunt putin prea personale ca sa le dezvolt aici.

Mi-am recitit cateva posturi mai vechi zilele trecute. Mi se pare foarte ciudat faptul ca nu imi dau seama cat de mult m-am schimbat sau daca am facut-o. Desigur, ati putea sa imi spuneti ca m-am schimbat cu siguranta. Se numeste "a te face mare". Cu toate astea, fundamental vorbind, probabil ca sunt tot aceeasi. Doar putin mai retinuta si mai grijulie. Doar putin mai atenta si mai permisiva. Si putin mai rusinoasa si mai doritoare de a fi invizibila uneori.

Asa incat, pana la urma, despre ce scriu acum? Habar nu am. Despre cat de mult mi-ar place sa scriu mai des, despre nevoia de a imi asterne gandurile uneori, despre tristetea patologica ce zace dintotdeauna in mine? Poate nici macar nu conteaza. Poate conteaza doar sa imi dezmortesc degetele. Poate nici nu ar trebui sa public postul asta. Desigur, insa, ca am sa o fac.

Poate pana maine ma hotarasc despre ce vreau sa scriu.

Geanta de voiaj

Miroase a iarna. Miroase a zapada care sta sa cada. Saptamana trecuta am inceput sa aprind lumanarile de mere si scortisoara. Ancu si Arle ne-au adus primul glob pentru bradul de Craciun. Parca nu mai trece odata luna noiembrie! Parca se incapataneaza sa se lungeasca si sa isi tarasca zilele reci si anoste pana ti se intinde rabdarea la maxim!

Nu-i nimic! Avem ac de cojocul lunii asteia! Avem ceai, avem cizme calduroase, paltoane usoare si moi, avem manusi lungi si casti in urechi. Parca luna asta e construita special sa te lase sa te acomodezi cu toata nebunia Craciunului, sa iti dozezi exaltarea, sa iti antrenezi picioarele pentru mers pe jos la putine grade si sa te scuturi de orice te-ar apasa. Asa ca exact asta o sa fac: o sa imi adun toate gandurile, toate asteptarile, dezamagirile, supararile, o sa le arunc intr-o geanta si o sa le imprastii pe strazi.

Am plecat, va pup!

The Wrong Kind of Right

I may have been wrong so many times, I may have believed I was right, I may have made faulty decisions, I may have never seen the big picture for what it really was. I will never know how right or wrong I was. Still, I know one thing: I am the best me I ever was!

Nu e oare ironic?

Azi-noapte urmaream programele de stiri ale televiziunilor nationale. Toate vorbeau despre acelasi lucru, si anume trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu. M-am trezit in miez de noapte bantuita de "Ruga pentru parinti" doar pentru a imi da seama de dimineata de ironia sortii. Intr-un alt noiembrie 6, aveam in cap exact aceleasi versuri. Insa intr-un context mult mai dureros.

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

La Serenissima

Pentru ca am decis deja ca La Serenissima nu se poate povesti in cuvinte, incercam sa o povestim in imagini. Va asteptam vineri, 15.10.2010, la orele 19:00, la vernisajul primei expozitii de fotografie a lui Alecu Grigore.

This is NOT the Winter of Our Discontent

Vine iarna, vine iarna, vine frigul si ceata si ploile si intr-un final si zapada. Insa mai presus de toate astea, vine anotimpul ceaiurilor negre cu lapte, al paturilor moi si al lucrurilor frumoase!

Ah, I soooo cannot wait!!!

Luni

Lunea nu prea functionez la capacitate normala. Cred ca am unele sechele din vremea scolii, cand detestam lunea la maxim! Asa incat cand m-a sunat Jules sa ne vedem pe la 5, am acceptat, desi corpul meu era la un pas de a intra in hibernare. Insa cumva, simteam nevoia sa ma vad cu ea. Stiam ca urmeaza sa plec la Cluj pentru operatie, si parca aveam nevoie de fete prietenoase inainte de pasul asta.

In cel mai non-caracteristic outfit pentru mine, baggy pants si adidasi, am iesit pe usa incruntata. Nu mi-a placut deloc de mine pana la coltul strazii. Calcam apasat si greoi, cu privirea in pamant, cu o mie de ganduri care stateau sa imi picure de pe frunte. Am strabatut strada bunicii mele, strada unde am copilarit, fara sa mai numar pasii pana la colt, asa cum faceam cand eram copil. M-am asezat tafnoasa la trecerea de pietoni si m-am uitat in dreapta. Nici urma de vreo masina. Tot ce am vazut in schimb, a fost minunea mea de strada, umbrita de castani de-o parte si de alta a soselei, strada mea ca un tunel verde, galben, rosu, strada anilor mei de jurnale cu lacat si cheita.

Parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Mi-am scos castile din geanta, am pornit muzica si am plecat mai departe, cu Edith invaluindu-mi simturile. Am ridicat privirea de pe trotuar si mare mi-a fost mirarea sa vad ca afara era soare caldut, moale. Pasii parca deja se succedau mai usor, iar gandurile negre incepeau sa mi se risipeasca, padam-padam.

Am vazut din nou povesti in jurul meu, povestile oamenilor mult prea impovarati de ei insisi, povestile copiilor cu ghiozdane mai mari decat ei si cu tenisi prafuiti, povestea femeii de afaceri cu tocuri cui si ochi tristi, povestea barbatului care foaaarte probabil tocmai pleca de la amanta, dupa cat de atent se uita in dreapta si in stanga la iesirea din bloc. Povesti de care mi-a fost dor in tot timpul asta, si nici macar nu mi-am dat seama. Povesti pe care nu le voi mai neglija de aici inainte.

Am sa imi fac un target. Cel putin o zi pe saptamana am sa ies din casa, cu castile in urechi, si am sa merg fara tinta, sa imi umplu tolba cu povesti. Am sa fiu usoara ca un fulg (ma rog, asa, sufleteste vorbind, ca fizic, mai e ceva vreme pana acolo :P) Am sa imi scutur fruntea de orice ganduri care mi-ar impovara-o si am sa le zambesc trecatorilor. Chiar daca vor spune ca sunt putin dusa cu capul. Nu conteaza. Conteaza doar sa ne hranim sufletele cu ce ne face fericiti, nu?

Circular

Imi pun tot felul de intrebari despre cum evolueaza destinele oamenilor. Desi nu prea cred eu in chestia asta cu "de ce ti-e scris nu scapi", mi se pare fascinant cum pare ca ne invartim in cerc.

Am iesit la ceai cu fetele. Fetele mele din scoala generala. Fetele cu care am impartasit prima mea iubire, fetele cu care am fost in tabara, la filme, la cofetarii, fetele cu care am ascultat Ambra si Laura Pausini, fetele cu care am fumat prima tigara. Si mi-am dat seama ca nu mai avem mai nimic in comun. Vietile noastre s-au dus in directii atat de diferite, si totusi, 2 ceaiuri si 2 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca inca mai avem povesti sa ne spunem, inca mai avem lucruri de care sa radem, inca ne simtim bine una cu cealalta. E ca si cum m-as fi intors in timp. E ca si cum m-as invarti in cerc, ne-am despartit cu 14 ani in urma, doar pentru a ne intoarce una la cealalta.

In alta ordine de idei, ma gandesc la dragul meu drag, pe care l-am cunoscut tot cu vreo 14 ani in urma. Si ne-am indepartat apoi, doar pentru a ne regasi, apriga regasire as spune. :)) Din nou, ma invart in cerc.

Ma intreb, oare chiar totul e circular? Oare exista un punct in viata cand te vei izbi de fiecare din oamenii pe care i-ai lasat in urma? In mod cert nu e vorba de involutie, in mod cert nu se pune problema de stagnare. De acea ma intriga asa de mult ciclicitatea asta. Am certitudinea ca forma Pamantului nu are nimic de-a face cu asta. Am de asemenea certitudinea ca nici muzica sferelor pe care o auzea Eminescu nu are nimic de-a face cu asta. Atunci ce ne face sa ne intoarcem mereu de unde am plecat?

Nu credeam...

...sa-nvat a muri vreodata.

Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.

Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.

Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.

Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.

Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.

V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.

Sa fiti sanatosi!

Faux-Pas

Faux-pas sa depinzi de oameni. Te vor fute negresit, cand ti-e lumea mai draga! Argh!

Welcome to the Multiverse!

Daca e sa ne luam dupa Teoria Corzilor, intreaga materie este determinata de mult mai multe dimensiuni decat stiam noi, nu existam doar pe lungime, latime si inaltime, ci suntem construiti din sute, mii de corzi care vibreaza, definindu-ne astfel. Urmand aceasta teorie, ne aflam intr-un Multivers, nu Univers.

Incercati sa va imaginati ca fiecare vibratie a corpului vostru produce un alter ego. Incercati acum sa va imaginati ca ati putea cumva sa va vizualizati toate alter egourile pe care corpul vostru le vibreaza. E ca si cum te-ai afla pe un camp plin cu figuri de carton care te reprezinta, doar ca figurile nu sunt din carton, ci sunteti chiar voi. E ca si cum ai avea mereu o oglinda langa tine, in care sa iti vezi miscarile.

Am incercat sa fac exercitiul asta. E foarte amuzant. Pana la un punct. Pana la punctul unde descoperi ca vibratiile tale pot fi si urate. Cu totii credem ca suntem frumosi (si desigur ca acum nu ma refer la frumusetea fizica). Nici unul din noi nu vrea sa isi imagineze ca propriul lui sanctuar poate vibra si negativ. Daca ar fi sa va zugraviti un portret pe panza, sigur nimeni nu ar alege un rictus rautacios al gurii, un rid incruntat pe frunte, ci cea mai senina si blanda fata.

M-am gandit apoi ce as picta eu pe o panza. Si mi-am amintit si de Dorian Gray cu ocazia asta. Da, cred ca as alege sa imi pictez un portret pe care sa se vada toate corzile mele vibrante. Pe care sa se poata citi mania, supararea, tristetea, bucuria, linistea, impacarea. Si mi-as purta portretul cu mine mereu, m-as uita la el ca intr-o oglinda, sa stiu mereu ce coarda imi vibreaza la momentul T zero.

Control freak?

Despre lucrurile simple

De cateva zile, Nana insista sa imi spuna ca bucuria vine din lucruri simple. Ma gandesc des la asta, tot mai des in ultima vreme. Mi se pare ca am devenit un fel de burete care absoarbe totul. Orice lucru, cat de mic, cat de simplu, il iau si il asez cuminte in cutia mea de valori. Nu conteaza daca e o zi ploioasa, daca e un aer de munte sau o carte buna. Conteaza doar ca sunt lucruri simple, de care stiu ca am uitat multa vreme sa ma bucur.

Vezi tu, prietene, cu totii stim teoria ca trebuie sa te bucuri de lucrurile simple, cu totii am spus macar o data ca e maine ne vom opri sa mirosim iarba, si de fapt nici unul nu am facut-o. Si nici nu o sa o facem vreodata, pana atunci cand anumite lucruri ne vor fi negate, atunci cand dintr-un motiv sau altul nu vom putea sa le mai facem. Din acest punct de vedere, ma pot considera norocoasa de fapt: mi-e atat de frica de lucruri care probabil imi vor lipsi, incat nu mai las nimic sa treaca pe langa mine. Azi m-am surprins numarand masini rosii la semafor. Maine probabil am sa ma bucur de mirosul de Coccolino, iar vineri, cu putin noroc, am sa ies la soare si am sa ma uit la ultimele flori de magnolie, pana imi vor lacrima ochii de la lumina.

Va urez noapte buna acum, cu vise frumoase. Astept comentarii de la voi, spuneti-mi care e cel mai recent lucru simplu de care v-ati bucurat?

Primavara soarele se joaca-n mana ta

Parca asa spunea un cantec vechi. Da, primavara soarele se joaca cu siguranta in mana mea. Am innebunit de cand a venit primavara. Cot la cot cu salcamii si cu magnoliile. Primavara vine cu puteri supranaturale pentru mine. Primavara mi se dezmortesc gandurile, ideile, primavara am energie sa mut muntii din loc, primavara pot sa fac orice.

A inceput frumos primavara mea. Daca as fi caustica as spune ca inca sunt aici, deci a inceput extrem de frumos. Dar fiindca in aprilie nu pot fi caustica, am sa va spun doar atat: am o primavara si nu mi-e frica sa o folosesc. :p

The World is Changed...

Am recitit zilele trecute postul de la inceputul anului. M-a apucat un ras de-a dreptul isteric cand am realizat cat de deplasata am fost. E crunt sa realizezi cum ti se schimba viata intreaga in doar cateva ore. Iar ce e si mai crunt, e sa iti dai seama ca tot ce poti sa faci este sa te adaptezi schimbarilor fara sa cracnesti, fara sa ai ceva de spus, fara sa ti se ceara parerea. Iti doresti tu sa iti schimbi viata? Iti doresti tu sa devii o mica mimoza? Iti doresti tu sa fii atenta la orice schimbare, cat de mica in corpul tau? Iti doresti sa fii intr-o anumita masura dependenta de unii si de altii? Nu m-a intrebat nimeni daca imi doresc lucrurile astea. Pur si simplu mi-au fost servite pe o tava, urata si amara tava, si pe care nu am avut nici o sansa sa o refuz. Astfel incat m-am adaptat. Voi, cei care imi sunteti aproape, stiti foarte bine despre ce vorbesc. Iar cei care nu stiti, probabil veti afla cu timpul.

Poate ca e cazul sa va pun pe toti in garda. Va fi lung drumul, va fi greu si urat, iar eu nu voi fi cea mai placuta companie intotdeauna. Vreau doar sa stiti ca sunt tot eu, ca nu mi-am dorit asta si ca urasc din tot sufletul ce mi se intampla, si vreau sa stiti ca la final, totul va fi bine. Ma vor ierta Hi-Q ca i-am citat fara sa cer voie :))

Si ca sa inchei intr-o nota pozitiva, va anunt pe toti ca prostia asta nu si-a gasit cu cine sa se puna! We ride, Rohirrim, we ride for a dreadful battle, we ride for the battle of our lives!

Cum sa pasesti in noul an

Probabil ca s-ar putea scrie tomuri intregi despre cea mai buna metoda de a pasi intr-un An Nou. Majoritatea vor spune ca e bine sa incepi anul punandu-ti o dorinta, ca e bine sa nu ai datorii peste an, ca e bine sa iti ceri iertare de la cei pe care i-ai ranit (chestie pe care nu o consider a fi dependenta de Anul Nou), ca e bine sa iti stabilesti niste rezolutii de care cu siguranta vei uita in 2 Ianuarie, odata cu prima tigara aprinsa sau cu prima cafea care o sa te ispiteasca intr-o cafenea draguta.

Eu cred ca e bine sa iti incepi anul cu rezervari. E bine sa iti incepi anul stiind ca aceleasi cladiri si aceiasi oameni si aceiasi pereti nu sunt singurii care te vor inconjura timp de 365 de zile. Asa ca am rezervari. Plec si sunt fericita ca plec. E ciudat cum in fiecare decembrie incep sa trepidez la gandul lunii Februarie din anul care urmeaza. Am vazut-o deja de mai multe ori decat am vazut Bucurestiul. Si nu m-am saturat de ea. Plec, deci. Intr-o luna voi avea bataturi si o mie de povesti fara cuvinte.

V-am mai spus, Venezia nu se poate povesti in cuvinte. Se aude acolo in spate, Balanel si Miaunel?

Spectaculera

Daca ar fi sa descriu lumea asa cum o vad eu in decembrie, ar fi o conversie alb-negru, cu 45 pe rosu, 10 pe verde si 60 pe albastru. E un spectacol de tonuri de gri, un circ cu acrobati mici si albi care cad in gol, fara coarda de asigurare, pana se zdrobesc de frunti aplecate, de maini inrosite de frig si de trotuarele alunecoase. Umbrele care aluneca pe strazi, desi se definesc ca siluete umane, nu sunt altceva decat cortine, trambuline si franghii pentru micii trapezisti albi.

Probabil ca nu ati facut niciodata exercitiul acesta de imaginatie. Va invit sa dati play, sa inchideti ochii, sa va imaginati gustul de mere si scortisoara si sa imi vedeti spectacolul de decembrie. Who enters my spectaculera?

Faux-Pas de Noiembrie

Asa cum Martie e luna martisoarelor, Decembrie e luna cadourilor, Noiembrie a devenit oficial luna datului cu batzul in balta.

Mi-ar lua cel putin vreo 15.00o de cuvinte sa va explic cum am dat eu cu batzul in balta, dupa care altii au preluat aceasta indeletnicire. Ceea ce insa pot sa va spun sigur este ca atunci cand dai cu batzul in balta, se vor stropi toti din jurul tau. Inclusiv tu. Iar daca nu ai haine de schimb pentru toata lumea, prosoape si uscatoare de par, fii sigur ca va curge destula apa pe Dunare pana sa se usuce toti cei pe care i-ai stropit. Plus ca sun sanse maxime sa ramana cu sosetele umede mereu. Faux-pas.

Pana revenim la sentimente mai bune, sa ratacim putin prin campiile cu capsune. Am auzit ca pe acolo nu sunt nici baltzi, nici betze :D

Acopera-mi inima cu ceva?

De o saptamana imi spun in fiecare zi "a venit toamna". De luni ploua fara incetare, din cand in cand mai scapara cate o raza de soare printre nori, dar adevarul e ca toamna chiar a venit. E octombrie, era si normal sa vina. Miroase a ploaie mai tot timpul, pielea mi-e mai mereu acoperita cu lana moale si calduroasa, dimineata imi caut sosetele groase cu ochii tot mai mici. Ceai negru cu lapte si vin fiert, filme, muzica si prieteni. Asa va fi toamna mea.

Fara nici o legatura, o melodie care mie mi-e foarte draga si pe care o simt de toamna:

Lina

In urma cu mai bine de un an, am cunoscut-o pe Lina. Alecu a luat-o la o sedinta de test, dupa care am cunoscut-o si eu. A invatat multe de atunci. Nu mai are nevoie sa ii spui de la A la Z ce are de facut, se misca natural si usor in fata aparatului.

Duminica am iesit cu Lina la dezmortit oase, aparate si inspiratie. Habar nu am daca mi-a iesit sau nu, cert e ca mi s-a deschis apetitul mai tare decat pana acum.

PS: Multumesc, Alecu, for the priceless help! :p