Raise Your Glass!

Pentru 2011, pentru voi toti, pentru ca we will never be anything but loud!
I love you all!

Nu e oare ironic?

Azi-noapte urmaream programele de stiri ale televiziunilor nationale. Toate vorbeau despre acelasi lucru, si anume trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu. M-am trezit in miez de noapte bantuita de "Ruga pentru parinti" doar pentru a imi da seama de dimineata de ironia sortii. Intr-un alt noiembrie 6, aveam in cap exact aceleasi versuri. Insa intr-un context mult mai dureros.

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

The Generation Gap

Fosta mea profesoara de engleza din liceu ne innebunea de cap cu "the generation gap". Pe atunci, mi se parea ca abereaza. Aveam un prieten cu 8 ani mai mare decat mine, parintii mei il cunosteau bine, relatia mea cu ai mei era excelenta, deschisa si permisiva, bunicii mele ii faceam cadou produse cosmetice pe care chiar le folosea, asa ca in universul meu perfect ma intrebam unde naiba e gap-ul asta mare intre generatii?

Ani mai tarziu mi s-a raspuns la intrebare. Printr-un concurs de imprejurari, am cunoscut un om deosebit. Un om de varsta mamei mele, care insa sta cu mine la masa si radem la aceleasi glume, vedem aceleasi filme pe youtube, avem pareri, uneori contradictorii, insa discutiile noastre se poarta mereu pe picior de egalitate.

Ei, de la o vreme, am inceput sa ii cunosc si prietenii acestui om. Prietenii din aceeasi generatie cu el, sau chiar mai in varsta. Si ma innebunesc acesti prieteni ai lui. Intotdeauna, la prima intalnire, ma simt ca si cum mi-ar face un X-Ray pe loc. Toti, fara exceptie, au incercat sa ma domine prin prisma varstei si a experientei de viata, toti au avut dorinta (satisfacuta sau nu) sa imi puna la incercare capacitatea de a lega coerent 3 propozitii intr-o fraza, toti au dorit sa stie totul despre mine dintr-o singura privire.

Si ma intreb de unde naibii vine aceasta dorinta. Singurele rapsunsuri viabile pe care le pot gasi sunt:
1. Fie generatia 50-60 sufera de complexe majore de inferioritate derivate din faptul ca o tanara de 26 de ani in 2009 are acces mult mai repede la mult mai multa informatie decat au avut ei, informatie pe care eu o pot acumula cu un click, iar ei au acumulat-o cu sudoarea fruntii, in ani de zile. (Fac aici o paranteza, am toata stima si respectul pentru ei si pentru anii pe care i-au petrecut invatand lucruri, insa nu am de gand sa ma simt prost pentru ca eu pot acumula acele informatii in jumatate de ora.)

2. Fie sunt o prezenta absolut fascinanta, inca de la primul contact vizual, si toti isi doresc sa imi patrunda chintesenta in cel mai scurt timp posibil. (Fac si aici o paranteza, mi se pare foaaaarte putin probabila aceasta varianta, deoarece sunt intr-un moment de very low self-esteem si nu cred ca as putea sa fascinez vreodata pe cineva.)

Daca a gasit cineva raspunsul la intrebarea mea, va rog eu mult de tot, spuneti-mi si mie.

PS: Decat sa performeze ecografii pe viu, nu mai bine ne-ar povesti lucruri? Pentru ca sunt convinsa ca toti oamenii astia au atat de multe de spus, lucruri interesante, povesti frumoase, pe care nici 3 zile de google search nu o sa mi le gaseasca.

Uite, mama!

Ziua cand nu voi mai spune "Uite, mama!" va fi cea mai saraca si cea mai nenorocita zi a vietii mele.

Ma intreb, oare mamele stiu ca ele ne dau amintiri pentru toata viata? Oare ele stiu ca noi incepem de la ele si ne incheiem tot cu ele? Stie mama mea oare ca numarul ei de telefon e contactul meu in cazuri de urgenta? I-am spus eu oare mamei mele vreodata ca nu exista nimeni pe lumea asta care sa stie sa imi descreteasca fruntea si sa imi stearga lacrimile prin telefon? A inteles ea oare ca mama e mama, cu lucrurile sfinte nu te joci?

Mama mea buna, sunt atat de multe lucruri pe care nu ti le-am spus. Si nici nu ti le voi spune vreodata, pentru ca inca nu s-au inventat cuvintele potrivite care sa rosteasca tot ceea ce e in inima unui copil. Dar imi doresc asa de mult ca tu sa stii deja lucrurile acelea!

Si mai e ceva...

Mama, tu stii ca iarna tu esti marea mea?

Payé, balayé, oublié

Cat de usor se achita, se matura, se uita tristetile...

Daca zilele trecute eram bittersweet, azi ma simt like a spoiled little brat. :D Intotdeauna sunt lucrurile marunte cele care contribuie la starile astea. Fie ele joie de vivre, fie ele spleen, tot din lucruri mici vin. Un mesaj, un mail alert, un "Buna dimineata frumoasa mea", un "Baby" mormait somnoros, si uite cum toate la un loc m-au facut azi molcutza si spoiled. Ma gandesc sa ii spun intr-un fel starii asteia. Poate o sa ii spun "the French mood". Visez numai cafenele cu ferestre mari, incalzite de un soare de Ianuarie, miros de ceai, palton caldut si moale, si Edith.

Ce matin, pour vous, milords et miladies, va stiti voi care sunteti, la Mome:

Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal
Tout ca m'est bien égal
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
C'est payé, balayé, oublié
Je me fous du passéA
vec mes souvenirs
J'ai allumé le feu
Mes chagrins, mes plaisirs
Je n'ai plus besoin d'eux
Balayés mes amours
Avec leurs trémolos
Balayés pour toujours
Je repars à zéro
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Ni le bien qu'on m'a fait, ni le mal
Tout ca m'est bien égal
Non, rien de rien
Non, je ne regrette rien
Car ma vie
Car mes joies
Aujourd'hui
Ça commence avec toi...

Awww

This is the official Aww of the Day :D

Din cand in cand ti se mai intampla si lucruri frumoase. Din cand in cand zambesti si cu ochii. Din cand in cand un prieten se mai gandeste la tine cand vede un elefant albastru cu o funda cu inimoare roz pe trompa (inca nu sunt sigura ca asta e un lucru bun, hmmm, Jules, care to enlighten me on the connection?).

Mi se pare ca sunt tot mai putini oamenii astia. Mi se pare ca nu mai am cui sa fac un cadou dragut, venit spontan, mi se pare ca nu mai am cui sa arat prostioare dragute care ma amuza. I le arat lui Ale, care mai face bahzah de mine din cand in cand (thanks, boo), i le arat mamei mele (pentru ca in vocabularul meu exista omniprezenta propozitie: "Uite mama!" si i le arat lui Jules (pentru ca e vie). Paranteza la paranteza: cand spun ca e vie, ma refer la putin mai mult decat sensul propriu al cuvantului. Vii suntem cu totii, desi spiritele ne sunt cel putin letargice, daca nu in coma sau moarte. Ok, that was just a teetsy bitsy morbid, dar e real. Baygons acum.

Sa revenim la lucrurile frumoase. Vin dintr-un weekend in care mi-am luat ramas bun de la primul chip pe care mi-l amintesc din copilarie. Mi-am luat ramas bun de la cea care mi-a cusut un fluture mare galben pe camasuta de noapte, de la cea care mi-a tricotat de 5 ori un acelasi pulover, de la cea care m-a pus sa scriu cate o pagina de "a mic de mana" si "A mare de mana" pana cand alfabetul mi-a devenit prieten. Vin dintr-un weekend in care ar fi trebui sa fiu prezenta la un eveniment mult mai fericit, un weekend in care ar fi trebuit sa sarbatoresc aniversarea dragului meu drag, weekend in care ar fi trebuit sa chefuiesc cu Dannyelle.

Feelingul ca sunt intr-un film prost inca imi da tarcoale. Senzatia de emptiness si loneliness persista si acum.

Dar uite ca apare asta mica si elefantelul ei albastru si brusc imi risipeste temerile. Oamenii care iti sunt dragi vor fi mereu one phone call away. There is no way you can be alone and lonely in this world.

Sencs, cookie :*

Pentru cei de care vreau sa imi amintesc

Pot trai fara tine? [...] Vreau nu sa-mi amintesc de tine, ci sa-ti traiesc viata, sa fiu tu, sa iubesti si sa palpiti prin mine, fiecare gest al meu sa fie unul de-al tau, glasul meu sa fie al tau. Vreau sa ma sterg, sa dispar ca sa pui tu stapanire pe mine, vreau ca bunatatea ta neobosita si vesela sa-mi inlocuiasca pe de-a-ntregul bietele mele ambitii, obosita mea vanitate. As vrea sa-ti port doliul urland pana la ultima rasuflare, smulgandu-ni hainele si parul din cap, acoperindu-ma cu cenusa, dar [...] am devenit experta in a refuza indignarea si a suporta durerea, nu mai am glas ca sa tip.
(Isabel Allende - Paula)

Nu sunt cuvintele mele, insa intamplator azi, cand mi-am dorit sa imi amintesc, mi-a cazut pasajul acesta sub ochi, si nu mi-am mai putut lua mintea de la el.

O mana de om

Da, in fond si la urma urmei, asta e ceea ce va ramane: o mana de om. O mana din tot ceea ce femeia aceasta extraordinara a fost vreodata.

"Sa te fereasca Dumnezeu de tot ce e rau pe lume si sa aiba grija de tine. Sa nu fi rea, sa fii buna, si chiar daca altii te dusmanesc, tu sa nu ii dusmanesti pe ei." Mda, stiu ca ar putea suna ca niste versuri de manea sau de poezie patriotica. Insa pentru mine sunt doar cuvintele cele mai de pret acum. Si imi doresc si ma rog cu toata fiinta mea sa nu fie acestea ultimele cuvinte, ultimul sfat pe care il primesc de la EA.

Sunt zile in care ma intreb daca stiu sa ma rog, daca e bine ceea ce spun, daca stiu sa cer si sa multumesc. Habar nu am. Stiu doar ca tot ceea ce imi doresc e ca EA sa fie din nou ceea ce a fost. Desi stiu ca nimeni, oricate puteri ar avea, nu mi-o poate da inapoi. Insa nu imi pierd speranta. Nici macar nu stiu la ce sper. La o minune? Mi-a trecut. Accesul la informatie nu prea imi mai permite sa cred in minuni. La o eliberare? Poate. Poate pentru EA, poate pentru mama, poate pentru mine.

Atat de multe ganduri mi se invalmasesc in minte, si as vrea sa le ordonez, as vrea sa gasesc o noima si un sens pentru toate franturile astea care mi s-au incurcat printre axoni, as vrea sa imi pot lipi capat peste capat pana voi forma o franghie destul de lunga si de groasa, cu care sa ridic pe toata lumea din nenorocita asta de prapastie. Dar, dupa cum spuneam, accesul la prea multa informatie mi-a taiat si cheful de a mai impleti franghii in vis.

Ideile astea nu au un inceput si in mod sigur nu au nici sfarsit. Poate ca intr-o zi voi gasi curajul si energia necesara sa imi asez aici toate gandurile. Pe de alta parte insa, cine va fi aici sa le primeasca? Cine le va intelege si le va lua acasa, intr-o cutiuta de lemn cu miros de santal, cine le va privi cu ochi blanzi si cine le va mangaia cand se vor sufoca de dor? Probabil ca nimeni. Probabil ca tot in cutiuta mea de lemn vor ramane pana cand suflul meu va deveni el insusi o amintire...

Celei care mi-a dat viata

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cea care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

Sa iti dea Dumnezeu atata liniste incat sa te trezesti intr-o dimineata si sa iti spui: "Astazi mi-e bine". Sa iti dea Dumnezeu atata putere incat sa muti muntii din loc atunci cand va fi nevoie. Sa iti dea Dumnezeu atata bunatate incat sa le dai mana si celor care azi ti-o musca.
La Multi Ani, Mama mea buna, si multumesc, multumesc pentru ca scriu azi aceste randuri.