Four Weddings and a Funeral

Cam asta ar fi bilantul pe anul acesta. Tocmai cand speram sa treaca fara nici un eveniment nasol. Eh well, pare-se ca socoteala de acasa chiar nu se potriveste deloc cu cea din targ, dovada si poza de mai jos.

De fapt si de drept, postul asta nu este despre funeral, nu este nici despre weddings, ci mai degraba despre cateva maaaaari nedumeriri ale mele, si anume:

1. Cum a ajuns fotograful nr 1 sa fie DJ?

2. Cum a ajuns fotografa nr 2 sa fie modeala?

3. Cum a ajuns mirele sa fie fotograf?

Daca are cineva cate un raspuns viabil, please feel free to share :D

Nu-mi plac nuntile

Da, nu imi plac nuntile noastre. Din o mie de motive, pe care nu o sa ma apuc sa le insir aici.

Vreau sa fiu invitata la o nunta asa sau asa. Vreau sa nu imi mai fie servite 6 feluri de mancare, sa nu fie furata mireasa, sa nu se strige darul, sa nu faca mirele si nasul striptease, sa nu fie camere video si invitati cu aparate foto.

De fiecare data cand mai apare cate un job de nunta, ma acresc si ma fac ca un arici pentru ca stiu ca o sa fie naspa. Oricat de frumosi ar fi mirii, oricat de dragi mi-ar fi, oricat de misto prieteni ar avea, per total nunta va fi naspa.

Insa de fiecare data, cand ajung acolo si ma apuc de treaba, ma cuprinde un sentiment (probabil tipic feminin) de dulcegarie si ma gandesc "Uite mah, si la astia, ce frumosi sunt ei si ce fericiti" si cumva vreau sa fac ziua aceea sa conteze pentru ei.

A fi fotograful secundar la o nunta are niste avantaje de nedescris. In timp ce fotograful principal e uneori fortat (muahaha) sa faca si nenorocitele alea de poze cu maimutza (le stiti, pozele pe care daca le puneti in slideshow, doar invitatii de langa miri se schimba, mirii raman inerti in aceeasi pozitie), fotograful secundar isi ia tele-ul in spinare si porneste la vanatoare. Nu trebuie sa le ceri sa fie atenti la tine, nu ai nevoie sa iti zambeasca, nici macar nu vrei sa stie ca esti acolo. Din spatele un 135mm esti la o distanta tampon indeajuns de mare ca "subiectul" sa nu se simta privit si sa nu iti pozeze. Si cred ca de la 135mm incolo poti sa vezi adevaratele emotii si sentimente, cele pe care un 12-24 nu le va surprinde niciodata.

Asa ca pot sa spun ca sunt norocoasa. Ei nu stiu niciodata ca eu sunt acolo. Eu insa stiu exact unde sunt ei, si, cu un strop de rabdare, se vor intampla acele cadre de care mie mi-e drag pana peste poate.