Postare aparent fara tema

E ceva vreme de cand nu am mai scris. Cred ca de doi ani incoace, fiecare post al meu ar fi trebuit sa inceapa asa. Nu as sti exact de ce nu am mai scris. Cred ca de teama de a nu imi varsa nadufurile, doar pentru a regreta doua minute mai tarziu. Da, ar fi existat si optiunea delete post, dar pare-se ca nu imi mai place sa ma dezic de lucruri.

Nu stiu despre ce vreau sa scriu. Mi se intampla atatea lucruri, frumoase si bune, sunt exact acolo unde trebuie sa fiu, stiu asta cu certitudine, nu ma apasa nici un nor pe umeri. Si am o mie de teorii si de idei in cap, si, cumva, blogger-ul nu imi e niciodata la indemana atunci cand imi trec prin cap. Pentru ca, surpriza, ideile nu vin atunci cand le ceri si le cauti. Vin atunci cand te astepti mai putin: cand te uiti adormita pe geamul tramvaiului, cand stai la o discutie cu cineva (cica e nepoliticos sa te intrerupi din discutie si sa te apuci sa scrii, ce chestie!), cand te scufunzi sub dus seara.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de mult mi-ar place ca oamenii sa fie cu doua minute mai buni. Spun doua minute, pentru ca in general, o fapta buna, oricat de mica, nu iti fura mai mult de doua minute din timp. Dar poate ca e infatuat din partea mea sa incerc sa dau lectii de umanitate.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de tare cred ca lucrurile intotdeauna se aseaza, ca fiecare om isi are rostul, ca nimic pe lumea asta nu e infinit (mai ales zilele proaste), ca lumea e atat de frumoasa pe cat ne dorim noi sa fie. Dar poate ca e pueril sa dezvolt in cateva randuri un subiect despre care pana acum s-au scris tomuri intregi.

As fi vrut sa va povestesc despre tot ceea ce ma face fericita si tot ceea ce ma intristeaza. Despre lucrurile simple, cum e ninsoarea de afara, care ma linisteste peste masura si ma transporta intr-o clipire in anii cand zapada nu exista pentru un alt motiv decat pentru a imi servi mie drept saltea pe care sa sar. Despre fiecare oftat pe care ceva sau cineva mi l-a starnit. Dar poate ca lucrurile astea sunt putin prea personale ca sa le dezvolt aici.

Mi-am recitit cateva posturi mai vechi zilele trecute. Mi se pare foarte ciudat faptul ca nu imi dau seama cat de mult m-am schimbat sau daca am facut-o. Desigur, ati putea sa imi spuneti ca m-am schimbat cu siguranta. Se numeste "a te face mare". Cu toate astea, fundamental vorbind, probabil ca sunt tot aceeasi. Doar putin mai retinuta si mai grijulie. Doar putin mai atenta si mai permisiva. Si putin mai rusinoasa si mai doritoare de a fi invizibila uneori.

Asa incat, pana la urma, despre ce scriu acum? Habar nu am. Despre cat de mult mi-ar place sa scriu mai des, despre nevoia de a imi asterne gandurile uneori, despre tristetea patologica ce zace dintotdeauna in mine? Poate nici macar nu conteaza. Poate conteaza doar sa imi dezmortesc degetele. Poate nici nu ar trebui sa public postul asta. Desigur, insa, ca am sa o fac.

Poate pana maine ma hotarasc despre ce vreau sa scriu.

Wag the Dog in varianta .ro

De vreo cateva zile bune toate canalele de stiri fac chefuri peste chefuri, pentru ca Terra s-a suparat putin si a zdruncinat Japonia rau de tot. Desigur, intre timp a izbucnit si razboiul in Libia, nici Yemen-ul nu sta cu mult mai bine, ma rog, toate conflictele mondiale au devenit fief-ul jurnalistilor de senzatie.

Am urmarit timp de cateva zile feed-ul live al celor de la Reuters, imediat dupa dezastrul din Japonia. Frumos, scurt si la obiect, fara pareri, fara prezumtii, fara insinuari si supozitii. Dupa care, intr-una din zile, am deschis televizorul. Pe Antena 3, pentru ca deh, e canal de stiri. Si nu mica mi-a fost mirarea sa dau de un ditamai reportajul realizat la Centrala de la Cernavoda. Imi zic: sa vedem despre ce o fi vorba, poate niste experti de acolo explica oamenilor de rand ce inseamna cand un reactor nuclear se topeste, poate ne povestesc despre tehnologia din spatele centralei de la Fukushima. Pe naiba! Moderatoarea intreba intr-una cu o voce extrem de grava daca expertii nostri considera ca suntem in pericol de explozii sau scurgeri de elemente radioactive, iar oamenii de acolo se chinuiau sa explice in cat mai putine cuvinte ca lucrurile la centrala de la Cernavoda stau asa cum stateau si in urma cu o saptamana, o luna, un an. Adica totul e in regula.

Buuuuun. Am depasit momentul, m-am gandit ca a fost pur si simplu un reportaj menit sa aminteasca romanilor ca avem si noi o centrala nucleara. In urma cu jumatate de ora insa, am deschis televizorul. Din nou pe Antena 3. Si nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit urmatoarea stire, din care spicuiesc: "expertii SUSTIN ca nivelul radiatiilor din zona este normal", "SE PARE ca centrala nu este in pericol IMINENT sa fie lovita de un tsunami, in special pentru ca nu se afla in zona cu risc seismic ridicat, si pentru ca Marea Neagra nu poate genera astfel de tsunamiuri", "NI S-A COMUNICAT ca generatoarele alternative sunt mai puternice decat cele de la Fukushima". In traducere libera, expertii au zis ca e asa, insa noi nu suntem siguri, daca un pericol nu este iminent, aia inseamna ca el exista, insa nu e dupa colt, si ni s-a comunicat, adica aia zic ca e asa, insa nu putem sa ne punem gatul pe butuc pentru asta.

Titlul postului acestuia nu este intamplator. Mi se pare ca tot ceea ce se difuzeaza pe televiziunile nationale este corupt, mizer, neadevarat, superfluu si menit sa distraga atentia publicului de la adevaratele probleme. Cum care adevaratele probleme? Ah, nu mai stim care sunt ele din cauza afluxului mare de balast mediatic? Este cel putin trist, daca nu chiar tragic. Si ma intreb ce am putea face pentru a reda oamenilor dreptul sa cunoasca realitatea asa cum este ea, nu prin ochii dirijati de interese ai patronilor de televiziuni.

Be Italian!

Mi-ar place sa traiesc in Italia. Glamour, clasa, stil, locuri superbe, muzee, cladiri ametitoare, cafea extraordinara, muzica incredibila, Venezia si Ligabue :D

Am atat de multe povesti care ma leaga de Italia, de Venezia cu precadere, incat daca ar fi sa le astern pe toate aici, as posta zilnic timp de un an si tot nu as reusi sa le fac dreptate tuturor. Doua dintre ele insa imi sunt dragi in mod deosebit. Una in care, cot la cot cu the Cookie, am reusit sa ratam tot intr-o zi, insa pe aceea o pastram pentru sarbatori, si inca una despre Walter Berton si extraordinarele lui lucrari.

Februarie, soare moale si 16 grade. O zi aproape ireala pentru o laguna batuta de vanturi din toate cele patru zari, si inca si pe timp de iarna. Asa ca ne-am scos caciulile, ne-am scos manusile, ne-am descheiat paltoanele si am luat-o in pas saltat spre piateta de langa Ponte dell'Accademia. O piateta superba, micuta, ticsita de terase mici si cochete, de la care miroase intr-una a cafea. De cum am intrat in piateta ne-a atras atentia o taraba colorata. Ne-am dus glont spre ea, si am descoperit un perete intreg de pluta pe care erau prinse cu ace de gamalie picturile lui Walter Berton. Walter ne-a salutat politicos, ne-a intrebat ce anume ne-ar place si a inceput sa ne povesteasca despre tehnica folosita. Nu am auzit nimic din ce ne-a spus. Ma uitam la el fascinata. Mi-am dat seama ca acest Walter era intruchiparea imaginii fanteziei mele despre ceea ce trebuie sa insemne un pictor: o bascuta verde pe cap, un fular infasurat strans in jurul gatului, manusi fara degete, cu mansetele indoite si camasa iesita din pantaloni. Sa nu ma intelegeti gresit, nu descriu aici un om murdar, ci un om curat, ingrijit, si extrem de bland.

Ne-am uitat la lucrarile lui minute in sir. Le-am fi luat pe toate. La un moment dat, cand parea ca nu vom mai depasi impasul alegerii, eu trageam spre o lucrare care reprezenta Canalul Grande la rasarit, iar Alecu spre niste detalii de pe un pod, dintr-un colt ne-a sarit in ochi EA: o litografie superba, un contur fin al basilicii San Marco, evident neterminata, insa absolut sclipitoare. Ii lipseau atat de multe, si totusi, nu mai era nevoie de nimic in plus. Am vrut-o din secunda cand am vazut-o. L-am intrebat pe Walter daca ne mai poate face inca una care sa arate la fel. Ne-a invitat sa ne asezam la o cafea la una din terase si sa il lasam jumatate de ora.

Asa ca am luat inca un latte macchiato, probabil al cincilea pentru ziua aceea, si am stat cuminti. Langa noi, un papusar tocmai isi asezase "menajeria" si isi incepuse spectacolul cu o papusa fara fata. Mai incolo putin, o tanara chinezoaica iti scria numele cu niste buretei desenand tot felul de dragoni si delfini, pentru doar cateva monede. Mi-a trecut acea jumatate de ora prin toti porii, am filtrat-o prin toate emotiile posibile si imposibile, am savurat-o din plin si la capacitate maxima. M-am simtit de-a lor, m-am simtit libera si fara vreo apasare, am simtit ca nu e nimic pe lumea asta care sa imi poata strica acea zi. Mi-am luat si jumatatea de Puntea Suspinelor de la Walter si am plecat din piateta cu lumea intreaga in palma mea.

Asta e povestea lui Walter, caruia nu pot decat sa ii multumesc pentru frumusetile pe care ni le-a daruit, dar si pentru acea jumatate de ora in care am inteles ca nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca momentele cand ti-e cald in suflet, dintr-un motiv sau altul.

Nu e oare ironic?

Azi-noapte urmaream programele de stiri ale televiziunilor nationale. Toate vorbeau despre acelasi lucru, si anume trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu. M-am trezit in miez de noapte bantuita de "Ruga pentru parinti" doar pentru a imi da seama de dimineata de ironia sortii. Intr-un alt noiembrie 6, aveam in cap exact aceleasi versuri. Insa intr-un context mult mai dureros.

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Welcome to the Multiverse!

Daca e sa ne luam dupa Teoria Corzilor, intreaga materie este determinata de mult mai multe dimensiuni decat stiam noi, nu existam doar pe lungime, latime si inaltime, ci suntem construiti din sute, mii de corzi care vibreaza, definindu-ne astfel. Urmand aceasta teorie, ne aflam intr-un Multivers, nu Univers.

Incercati sa va imaginati ca fiecare vibratie a corpului vostru produce un alter ego. Incercati acum sa va imaginati ca ati putea cumva sa va vizualizati toate alter egourile pe care corpul vostru le vibreaza. E ca si cum te-ai afla pe un camp plin cu figuri de carton care te reprezinta, doar ca figurile nu sunt din carton, ci sunteti chiar voi. E ca si cum ai avea mereu o oglinda langa tine, in care sa iti vezi miscarile.

Am incercat sa fac exercitiul asta. E foarte amuzant. Pana la un punct. Pana la punctul unde descoperi ca vibratiile tale pot fi si urate. Cu totii credem ca suntem frumosi (si desigur ca acum nu ma refer la frumusetea fizica). Nici unul din noi nu vrea sa isi imagineze ca propriul lui sanctuar poate vibra si negativ. Daca ar fi sa va zugraviti un portret pe panza, sigur nimeni nu ar alege un rictus rautacios al gurii, un rid incruntat pe frunte, ci cea mai senina si blanda fata.

M-am gandit apoi ce as picta eu pe o panza. Si mi-am amintit si de Dorian Gray cu ocazia asta. Da, cred ca as alege sa imi pictez un portret pe care sa se vada toate corzile mele vibrante. Pe care sa se poata citi mania, supararea, tristetea, bucuria, linistea, impacarea. Si mi-as purta portretul cu mine mereu, m-as uita la el ca intr-o oglinda, sa stiu mereu ce coarda imi vibreaza la momentul T zero.

Control freak?

Despre lucrurile simple

De cateva zile, Nana insista sa imi spuna ca bucuria vine din lucruri simple. Ma gandesc des la asta, tot mai des in ultima vreme. Mi se pare ca am devenit un fel de burete care absoarbe totul. Orice lucru, cat de mic, cat de simplu, il iau si il asez cuminte in cutia mea de valori. Nu conteaza daca e o zi ploioasa, daca e un aer de munte sau o carte buna. Conteaza doar ca sunt lucruri simple, de care stiu ca am uitat multa vreme sa ma bucur.

Vezi tu, prietene, cu totii stim teoria ca trebuie sa te bucuri de lucrurile simple, cu totii am spus macar o data ca e maine ne vom opri sa mirosim iarba, si de fapt nici unul nu am facut-o. Si nici nu o sa o facem vreodata, pana atunci cand anumite lucruri ne vor fi negate, atunci cand dintr-un motiv sau altul nu vom putea sa le mai facem. Din acest punct de vedere, ma pot considera norocoasa de fapt: mi-e atat de frica de lucruri care probabil imi vor lipsi, incat nu mai las nimic sa treaca pe langa mine. Azi m-am surprins numarand masini rosii la semafor. Maine probabil am sa ma bucur de mirosul de Coccolino, iar vineri, cu putin noroc, am sa ies la soare si am sa ma uit la ultimele flori de magnolie, pana imi vor lacrima ochii de la lumina.

Va urez noapte buna acum, cu vise frumoase. Astept comentarii de la voi, spuneti-mi care e cel mai recent lucru simplu de care v-ati bucurat?

Primavara soarele se joaca-n mana ta

Parca asa spunea un cantec vechi. Da, primavara soarele se joaca cu siguranta in mana mea. Am innebunit de cand a venit primavara. Cot la cot cu salcamii si cu magnoliile. Primavara vine cu puteri supranaturale pentru mine. Primavara mi se dezmortesc gandurile, ideile, primavara am energie sa mut muntii din loc, primavara pot sa fac orice.

A inceput frumos primavara mea. Daca as fi caustica as spune ca inca sunt aici, deci a inceput extrem de frumos. Dar fiindca in aprilie nu pot fi caustica, am sa va spun doar atat: am o primavara si nu mi-e frica sa o folosesc. :p

The World is Changed...

Am recitit zilele trecute postul de la inceputul anului. M-a apucat un ras de-a dreptul isteric cand am realizat cat de deplasata am fost. E crunt sa realizezi cum ti se schimba viata intreaga in doar cateva ore. Iar ce e si mai crunt, e sa iti dai seama ca tot ce poti sa faci este sa te adaptezi schimbarilor fara sa cracnesti, fara sa ai ceva de spus, fara sa ti se ceara parerea. Iti doresti tu sa iti schimbi viata? Iti doresti tu sa devii o mica mimoza? Iti doresti tu sa fii atenta la orice schimbare, cat de mica in corpul tau? Iti doresti sa fii intr-o anumita masura dependenta de unii si de altii? Nu m-a intrebat nimeni daca imi doresc lucrurile astea. Pur si simplu mi-au fost servite pe o tava, urata si amara tava, si pe care nu am avut nici o sansa sa o refuz. Astfel incat m-am adaptat. Voi, cei care imi sunteti aproape, stiti foarte bine despre ce vorbesc. Iar cei care nu stiti, probabil veti afla cu timpul.

Poate ca e cazul sa va pun pe toti in garda. Va fi lung drumul, va fi greu si urat, iar eu nu voi fi cea mai placuta companie intotdeauna. Vreau doar sa stiti ca sunt tot eu, ca nu mi-am dorit asta si ca urasc din tot sufletul ce mi se intampla, si vreau sa stiti ca la final, totul va fi bine. Ma vor ierta Hi-Q ca i-am citat fara sa cer voie :))

Si ca sa inchei intr-o nota pozitiva, va anunt pe toti ca prostia asta nu si-a gasit cu cine sa se puna! We ride, Rohirrim, we ride for a dreadful battle, we ride for the battle of our lives!

Spectaculera

Daca ar fi sa descriu lumea asa cum o vad eu in decembrie, ar fi o conversie alb-negru, cu 45 pe rosu, 10 pe verde si 60 pe albastru. E un spectacol de tonuri de gri, un circ cu acrobati mici si albi care cad in gol, fara coarda de asigurare, pana se zdrobesc de frunti aplecate, de maini inrosite de frig si de trotuarele alunecoase. Umbrele care aluneca pe strazi, desi se definesc ca siluete umane, nu sunt altceva decat cortine, trambuline si franghii pentru micii trapezisti albi.

Probabil ca nu ati facut niciodata exercitiul acesta de imaginatie. Va invit sa dati play, sa inchideti ochii, sa va imaginati gustul de mere si scortisoara si sa imi vedeti spectacolul de decembrie. Who enters my spectaculera?

Look out!

"When I get to the bottom I go back to the top of the slide, Where I stop and turn and I go for a ride, Till I get to the bottom and I see you again"

Have a great Tuesday, dear darlings!

Acopera-mi inima cu ceva?

De o saptamana imi spun in fiecare zi "a venit toamna". De luni ploua fara incetare, din cand in cand mai scapara cate o raza de soare printre nori, dar adevarul e ca toamna chiar a venit. E octombrie, era si normal sa vina. Miroase a ploaie mai tot timpul, pielea mi-e mai mereu acoperita cu lana moale si calduroasa, dimineata imi caut sosetele groase cu ochii tot mai mici. Ceai negru cu lapte si vin fiert, filme, muzica si prieteni. Asa va fi toamna mea.

Fara nici o legatura, o melodie care mie mi-e foarte draga si pe care o simt de toamna:

Mimesis, mimesis, dar fara Katharsis???

A avea locatie, a avea modele, a avea tot ceea ce tine de partea tehnica sunt conditii necesare, dar nu suficiente pentru a pune mana pe aparat si a scoate ceva demn de mentionat.

Nu as fi crezut asta pana nu am invatat-o pe pielea mea. As fi jurat ca indiferent de conditii, la orice ora, sunt in stare sa scot un cadru decent, avand toate conditiile mentionate mai sus. Ei bine, nu e asa. Mi s-a demonstrat in urma cu doua saptamani. Nici Irenne, nici Aida nu au reusit sa ma scoata din pana inspiratioLALA. Nici eu nu am reusit. Si dupa ce jumatate de ora am tras vreo 40 de cadre pe care le-am sters unul cate unul, am decis ca e mai bine sa stau pe bara. Asta e, irosire totala de locatie si de modele, insa prefer sa sterg tot, decat sa ma multumesc cu porcarii. You are only as good as your worst photograph, nu?

Pe de alta parte, o iesire inopinata s-a dovedit a fi un setting ideal pentru un cadru care recunosc ca imi place mult.

Morala? 99% Mimesis, 1% Katharsis. Now THAT makes a whole!

Sogni di Rock'n Roll

Uneori asa imi simt amintirile: ca niste vise de rock'n roll. Daca cineva mi-ar spune intr-o zi: "Stii, viata ta e cumplit de plictisitoare si de lipsita de orice aroma", cred ca as incepe sa mor cate putin din ziua aceea. Nu stiu sa traiesc fara emotii, fara freamat, fara galagie, agitatie, culori, sunete, gusturi si miresme. Nu stiu cum e sa nu te trezesti in fiecare zi fara sa te intrebi: "Astazi ce mi se va mai intampla?"

Mi-amintesc de un an care se intampla in urma cu ceva vreme. Mi-e atat de prezent si de viu in memorie, incat cred ca l-as putea recrea zi cu zi. A fost probabil cel mai tumultuos an, cea mai nesigura si mai zapacita perioada din viata mea. A fost anul cand am refuzat sa imi recunosc mie ca m-am indragostit, a fost anul cand mi-am alergat talpile dintr-un oras in altul la ore mici, cand am zarit primele raze ale diminetii pe sosele, cand am strabatut mii de km alaturi de un om care nu are decat viteza a cincea si m-am intrebat zi de zi daca pot sa tin pasul. A fost anul cu cele mai multe nopti nedormite, anul cand mi-am crescut coeficientul de dactilografiere de la 30 la 90 de cuvinte pe minut, anul cand puteam sa scriu un sms fara sa ma uit la telefon, anul cand am ascultat mai mult rock ca oricand.

Imi spun acum ca au fost valurile tineretii. Ma gandesc ca a fost o nebunie, ca am fost inconstienta si nechibzuita. Dupa care imi dau seama ca daca ar fi sa o iau de la capat, probabil as face la fel. Mi-e oarecum dor de zilele acelea. Mi-ar place ca fiecare zi a mea sa fie la fel de tumultuoasa ca acelea. Imi dau seama ca intre timp am crescut si ca impreuna cu mine mi-a crescut si sufletul si toata indragosteala aia s-a transformat in cu totul altceva, mai mare si mai adanc. Iar visele mele s-au metamorfozat si ele. S-au facut o opera desavarsita pe care mi-o cant in note de rock'n roll, ca sa nu le uit aroma intepatoare. Aroma diminetilor pe sosele.

La Mia Serenissima Venezia

Este deja al treilea an cu o luna februarie deosebita. Este al treilea an cand imi parasesc corpul de zi cu zi si ma incarnez in ceva mai presus de mine, intr-o fiinta care respira prin culoare, muzica si strazi pavate.

Este al treilea an cand mi-am petrecut un sfarsit de saptamana senzational in Venezia. La Serenissima Venezia. Desi deja cunosc cotloanele cele mai ascunse ale Veneziei, nu ma pot satura de ea. Toate cele 6 simturi se ascut cand ajungi acolo, ratiunea nu mai are nimic de-a face cu realitatea de acolo, cuvintele nu iti mai ajung, picioarele urla de durere si de bucurie in acelasi timp, obosesti si te bucuri ca ai obosit dupa o zi intreaga de colindat strazile cu pietre mari, ochii te dor de la atata culoare, urechile ti-au inghetat din cauza vantului taios de februarie care strabate neobosit laguna, pielea ti-e mereu putin incretita de aerul umed, in timp ce gura iti soarbe cu nesat un ristretto si inca unul si inca unul. Si in ciuda oboselii, esti asa cum scrie mare pe toate cladirile din oras. Serenissima.

Nu prea e just fata de minunata Venezie sa incerci sa o povestesti in cuvinte care cu siguranta nu au cum sa cuprinda tot ceea ce simti acolo. Poate e mai bine sa o lasam asa. Va bene cosi. Senza parole.

Cand am sa fiu mare...

De dimineata m-au luat la rost Pupu si Marmo. Pupu m-a batut la cap sa mai scriu ceva pe blog, Marmo m-a batut la cap sa mai pun niste poze. Asa ca hai sa ii multumim pe amandoi.

Tocmai am coborat pana la vecinii de la Profi pentru o mini-aprovizionare cu materie prima pentru bolognese. Nu stiu cat de mult am vorbit despre asta, sau mai bine zis DACA am vorbit despre asta, insa zona in care am placerea sa rezid este colorata. Foarte colorata. Nu as fi rasista si nu as avea nici o problema cu ei daca ar sti sa taca din gura si daca ar avea un pic de bun-simt. Insa le lipseste cu desavarsire. Se plang ca sunt asupriti si ca oamenii ii desconsidera, insa nu fac nici cel mai mic efort sa depaseasca acest stigmat. Si a naibii sa fiu daca nu ii detest mai mult pe zi ce trece.

O progenitura din aceasta rasa in spatele meu la casierie. Dupa ce ma imbranceste de vreo doua ori incercand sa isi faca mai mult loc la coada, elucubreaza: "Io cand o sa fiu mare, o sa sparg o banca. Si o sa ii impusc pe toti. O sa le zic si o sa ii impusc. Hahaha". Mie instant a inceput sa mi se plimbe prin cap reclama aceea cu copiii care spun ce vor cand o sa fie mari: "Eu vreau sa fiu domnisoara!", "Eu vreau sa fiu Schumacher!", si ma intrebam cum s-a incadra si "Eu vreau sa sparg o banca" acolo. Ei bine, nu, nu s-ar incadra. Asteptam, speram la o reactie din partea mamei. Care mama pare-se ca era prea ocupata sa isi adune toate cele 5 vlastare pe langa ea, ce sa ii mai faca si morala copilului atomic? Tot ce a putut sa spuna a fost: "Vrei o Cola?"

Mi s-a facut greata. Mi-e teama sa deschid televizorul, pentru ca am sa dau de vreo Naomi, Nikita, OTV All Stars, si am sa fug. Intr-o zi voi fugi din tara asta. Sa nu va intrebati de ce.

Si pentru ca am fost destul de acra, hai sa va mai indulcesc putin cu niste poze, vechi vechi, dar care intamplator inca imi plac :D Enjoy!

The Generation Gap

Fosta mea profesoara de engleza din liceu ne innebunea de cap cu "the generation gap". Pe atunci, mi se parea ca abereaza. Aveam un prieten cu 8 ani mai mare decat mine, parintii mei il cunosteau bine, relatia mea cu ai mei era excelenta, deschisa si permisiva, bunicii mele ii faceam cadou produse cosmetice pe care chiar le folosea, asa ca in universul meu perfect ma intrebam unde naiba e gap-ul asta mare intre generatii?

Ani mai tarziu mi s-a raspuns la intrebare. Printr-un concurs de imprejurari, am cunoscut un om deosebit. Un om de varsta mamei mele, care insa sta cu mine la masa si radem la aceleasi glume, vedem aceleasi filme pe youtube, avem pareri, uneori contradictorii, insa discutiile noastre se poarta mereu pe picior de egalitate.

Ei, de la o vreme, am inceput sa ii cunosc si prietenii acestui om. Prietenii din aceeasi generatie cu el, sau chiar mai in varsta. Si ma innebunesc acesti prieteni ai lui. Intotdeauna, la prima intalnire, ma simt ca si cum mi-ar face un X-Ray pe loc. Toti, fara exceptie, au incercat sa ma domine prin prisma varstei si a experientei de viata, toti au avut dorinta (satisfacuta sau nu) sa imi puna la incercare capacitatea de a lega coerent 3 propozitii intr-o fraza, toti au dorit sa stie totul despre mine dintr-o singura privire.

Si ma intreb de unde naibii vine aceasta dorinta. Singurele rapsunsuri viabile pe care le pot gasi sunt:
1. Fie generatia 50-60 sufera de complexe majore de inferioritate derivate din faptul ca o tanara de 26 de ani in 2009 are acces mult mai repede la mult mai multa informatie decat au avut ei, informatie pe care eu o pot acumula cu un click, iar ei au acumulat-o cu sudoarea fruntii, in ani de zile. (Fac aici o paranteza, am toata stima si respectul pentru ei si pentru anii pe care i-au petrecut invatand lucruri, insa nu am de gand sa ma simt prost pentru ca eu pot acumula acele informatii in jumatate de ora.)

2. Fie sunt o prezenta absolut fascinanta, inca de la primul contact vizual, si toti isi doresc sa imi patrunda chintesenta in cel mai scurt timp posibil. (Fac si aici o paranteza, mi se pare foaaaarte putin probabila aceasta varianta, deoarece sunt intr-un moment de very low self-esteem si nu cred ca as putea sa fascinez vreodata pe cineva.)

Daca a gasit cineva raspunsul la intrebarea mea, va rog eu mult de tot, spuneti-mi si mie.

PS: Decat sa performeze ecografii pe viu, nu mai bine ne-ar povesti lucruri? Pentru ca sunt convinsa ca toti oamenii astia au atat de multe de spus, lucruri interesante, povesti frumoase, pe care nici 3 zile de google search nu o sa mi le gaseasca.

Povesti de miercuri

Imi place sa ies singura in oras. Imi place sa ascult povestile oamenilor de la terase, imi place sa imi imaginez, doar privindu-i, cum traiesc ei si ce simt. Ieri a fost o zi prolifica. Am trei povesti noi. Nu sunt povesti vesele si fericite, dar sunt importante.

1. Povestea lui Luca
Luca are vreo 4 ani. Sta cu tatal lui la terasa unei cafeterii din centru. Pare un copil fericit. E preocupat de jocul cu sarpe de pe telefonul tatalui. Mult mai preocupat de sarpe decat de tatal lui care incearca sa primeasca o aprobare de la copil de a merge in weekend la munte. Cu Oana. Care Oana il iubeste mult pe Luca. Si care vrea sa mearga cu Luca si cu tatal lui la munte. Inteleg repede ca Oana nu e mama si ca probabil e una din zilele de vizita ale tatalui. "80% dintre familii sunt disfunctionale", imi spun, in timp ce Luca decreteaza: "Da, vreau sa mergem la munte, dar ciocolata nu ii dau!". Mi-ar place sa il intalnesc pe Luca peste vreo 15 ani si sa il intreb despre weekendul la munte cu Oana. Si nu mi-as dori sa imi raspunda: "Mda, care din ele era Oana?"

2. Povestea blondei cu bucle si bluza inflorata.
Am trecut pe langa cabinetul unei doamne doctor ginecolog. La intrare, o fata frumoasa, blonda, buclata, cu o bluza inflorata care mi-a atras privirile. Fata plangea cu sughituri. M-am gandit ca ar putea fi vorba de o sarcina nedorita, tinand seama de locul unde plangea fata. Mama tragea cu sete dintr-o tigara care ii tremura in mana, si ii repeta tatalui: "Taci! Opreste-te! Inceteaza!". Cavalcada tatalui era insa mult prea dezlantuita ca sa se mai poata opri: "Cine dracu te-a facut asa curva ordinara?". "80% dintre familii sunt disfunctionale", imi spun din nou, si imi doresc sa ma intalnesc cu fata blonda cu bucle si bluza inflorata peste 10 ani, sa o intreb care e cel mai mare regret al vietii ei si sa imi spuna "Nici unul. Ti-o prezint pe fiica mea. Are 10 ani."

3. Povestea dragostei. Din vremea holerei.
Pe pervazul vitrinei unei librarii dormea un barbat, cu mana pe vitrina. In dreptul mainii lui era expus un volum din "Dragoste in vremea holerei". Poate era o pura coincidenta, poate pur si simplu asa adormise, poate era atat de beat incat nici nu stia unde se afla. Ma intrebam unde ii e familia. Dupa care mi-am amintit ca 80% dintre familii sunt disfunctionale. Mi-ar fi placut sa il trezesc si sa il intreb de ce s-a oprit acolo. Si da, mi-ar fi placut sa imi spuna o poveste care sa inceapa cu "Astept de mai bine de jumatate de veac ocazia sa imi reinnoiesc juramantul de eterna fidelitate si dragoste vesnica."

Acestea sunt povestile mele de miercuri. Dupa cum spuneam, nu sunt vesele, insa recunosc ca m-au facut sa inteleg cat de mult am, cat de bine e sa fi intr-o minoritate de 20%, si cat de fericita sunt de fapt. Si probabil ca in acel moment am devenit ciudata orasului: singura femeie care zambea pe strada.

Faux-Pas

Atunci cand stai pe scaunul stomatologului, incerci sa te gandesti la orice altceva decat la ceea ce se intampla in acel moment. Asta am facut si astazi, numai ca astazi nu am reusit sa ma setez decat pe faux-pas. Faux-pas ale mele. Sa vedem:

1. De cate ori am avut divergente temporare cu cineva, am fost furioasa si am exprimat pareri din cele mai colorate despre persoana respectiva. Da, imi asum dreptul sa spun ce imi vine la gura atunci cand sunt nervoasa, fara a simti fundamental lucrurile respective. Ceea ce nu cred ca e bine. Well, spank me, I am bad. De fiecare data cand a existat o situatie de genul asta, clar ca am picat prost. Cel caruia m-am destainuit cu nervii si dracii mei mereu a considerat sa aduca la cunostinta targetului ce am iterat eu. Situatie de unde nu mai ai cum sa iesi onorabil. Buuuun.

2. De cate ori cineva mi-a povestit ceva despre altcineva, m-a pus dracul sa imi exprim parerea. Desi nu e nevoie. Desi din partea mea fiecare este absolut liber sa isi traiasca viata exact asa cum doreste. Nu ma afecteaza direct, nu e problema mea. Insa gura mea nu stie sa taca. Gura mea trebuie sa exprime o parere. Interlocutorii mei mereu au simtit nevoia sa impartaseasca si altora parerea mea. De parca ar fi cuvantul vreunui profet. Astfel incat toti cei despre care am spus la un moment dat ceva naspa, au aflat. Take it back daca poti. Nu, nu poti. Nu ai cum sa iesi onorabil nici de aici. Ce e funny e ca niciodata, dar NICIODATA cand spui ceva bun despre cineva care nu e de fata, nu se va afla. Nuuuuuu. Buuuuuun.

3. Nu mai suport sa fiu tampon. Toata viata mea am fost tampon. Daca doi oameni s-au certat, eu am fost tamponul dintre ei. Si nu e funny deloc. Indiferent cat ai incerca sa fii nepartinitor, vei lua partea unuia dintre ei, si el va intelege asta. In final, cele doua parti se vor impaca pupandu-se in fund most likely, pentru ca adevarurile nu se spun niciodata pe de-a-ntregul, ci trunchiate si cosmetizate, si eu voi pica naspa. Situatie din care iarasi nu am cum sa ies onorabil.

Drept urmare, eu am decis urmatoarele: dragii mei prieteni, va rog eu mult, nu imi mai spuneti nimic despre nimeni. Daca doriti sa discutam despre voi, perfect. Daca nu, discutam despre vreme. Insa eu nu mai vreau sa stiu nimic despre viata nimanui. Hai sa le lasam tutuor libertatea sa impartaseasca ceea ce vor ei. Hai sa nu mai emitem pareri, hai sa nu mai dam cu presupusul.

Pe aceasta cale, doresc si sa imi cer scuze public de la toti cei despre care am emis vreodata pareri. La modul cel mai serios. Nu ma intereseaza ce faceti, cum faceti, cum rationati si ce trairi aveti. Nu am dreptul sa emit pareri despre voi. Drept urmare, imi cer scuze. Faux-pas, pur si simplu faux-pas. :(

Uite, mama!

Ziua cand nu voi mai spune "Uite, mama!" va fi cea mai saraca si cea mai nenorocita zi a vietii mele.

Ma intreb, oare mamele stiu ca ele ne dau amintiri pentru toata viata? Oare ele stiu ca noi incepem de la ele si ne incheiem tot cu ele? Stie mama mea oare ca numarul ei de telefon e contactul meu in cazuri de urgenta? I-am spus eu oare mamei mele vreodata ca nu exista nimeni pe lumea asta care sa stie sa imi descreteasca fruntea si sa imi stearga lacrimile prin telefon? A inteles ea oare ca mama e mama, cu lucrurile sfinte nu te joci?

Mama mea buna, sunt atat de multe lucruri pe care nu ti le-am spus. Si nici nu ti le voi spune vreodata, pentru ca inca nu s-au inventat cuvintele potrivite care sa rosteasca tot ceea ce e in inima unui copil. Dar imi doresc asa de mult ca tu sa stii deja lucrurile acelea!

Cum sa iti umpli timpul cand LITERALMENTE nu faci nimic

Iei de la Mordechai leapsa lasata pe banca :D

Daca eram o luna as fi fost Septembrie cu siguranta.

Daca eram o zi a saptamanii as fi fost vineri.

Daca eram o parte a zilei as fi fost rasaritul.

Daca eram un animal marin as fi fost mamifer carnivor in mod sigur, si in nici un caz necrofag :D

Daca eram o direcţie as fi fost dreapta.

Daca eram o virtute as fi fost plictisitoare rau de tot.

Daca eram o personalitate istorica as fi fost Marie Antoinette.

Daca eram o planeta as fi gravitat in jurul unui Soare.

Daca eram un lichid as fi fost apa de ploaie de vara.

Daca eram o piatra as fi lovit mereu pe cine nu trebuie.

Daca eram o pasare ar fi fost nasol. As fi fost intr-o colivie.

Daca eram o planta as fi fost un copac fara umbra.

Daca eram un tip de vreme as fi fost ploaie de vara.

Daca eram un instrument muzical as fi fost muzicuta.

Daca eram o emotie as fi fost mereu pe obrajii tuturor. Si de bucurie si de tristete.

Daca eram un sunet as fi fost sunetul respiratiei tale in urechea mea stanga.

Daca eram un element as fi fost hidrogen.

Daca eram un cantec as fi fost Who Wants to Live Forever.

Daca eram un film as fi locuit intr-un Hasselblad.

Daca eram o carte as fi fost Lorelei.

Daca eram un personaj de fictiune as fi fost Rada.

Daca eram un fel de mancare as fi fost greu de inghitit si de digerat. Cam ca acum.

Daca eram un oras as fi fost Venezia.

Daca eram un gust eram otet balsamic.

Daca eram o aroma as fi fost cafea cu lapte dimineata.

Daca eram o culoare as fi fost roz. In mod sigur.

Daca eram un material probabil ca as fi fost in.

Daca eram un cuvant as fi fost Alfa.

Daca eram o parte a corpului as fi fost degetele de la maini.

Daca eram o expresie a feţei as fi fost :D.

Daca eram o materie de scoală as fi fost limba romana.

Daca eram un personaj de desene animate as fi fost Sailor Mars.

Daca eram o forma as fi fost pentagon.

Daca eram un număr as fi fost 4.

Daca eram o masina as fi fost mica si a dracu.

Daca eram o haina as fi fost o caciula de blana alba.

Si daca ma ducea putin capul, nu completam leapsa asta pe recviemul lui Mozart. Las si eu leapsa deschisa, cine pofteste sa se infrupte. :D