Boardgames - Where Friendships go to Die

Nu ne plac defel jocurile collaborative. Trebuie sa fie bataioase, sa ne certam, sa ne luam de cap si sa ne juram unii altora ca nu vom mai juca acel joc niciodata. De cele mai multe ori ne tinem de cuvant, asta daca luam in cosiderare faptul ca "niciodata" inseamna de fapt "pana data viitoare cand vom juca acelasi joc".

Colectia de boardgames a inceput acum 400 de ani, cu un Risk imprumutat. Care inca este in posesia noastra, se pare ca proprietara nu il revendica. Si de acolo, serile linistite cu o carte in mana sau in fata televizorului la un film (de calitate indoielnica, mai nou), s-au transformat in seri de "Cum sa faci pact cu EL? Stii bine ca o sa te atace si o sa te scoata de pe harta!". Am jucat foarte mult Risk. Nu imi amintesc sa fi castigat vreodata, cel putin nu cand e si Alecu la masa. Dar nu conteaza. As pierde oricand o partida de Risk doar ca sa ma mai cert putin cu oameni de care, de altfel, imi este extrem extrem de drag.

Insa nu despre Risk e vorba aici. Risk-ul doar a dat tonul. Au urmat rand pe rand, Activity, Scrabble, Saboteur, Mystery Express, Settlers of Catan, Fresco, Jenga, Dixit, Ticket to Ride, Small World, Diplomacy. Sunt refreshing si iti pun la incercare o parte a creierului tau care nu credeai ca exista, sau daca stiai ca exista, in mod sigur nu mai functiona de ceva vreme. Timp de o ora, o ora si jumatate, poti sa fii ceea ce iti doresti, fara sa te mai chinuie stressul zilnic. Poti sa fii un inspector undercover, poti sa fii un soldat care apara cu indarjire Ukraina, poti sa fii un fotograf care investigheaza o crima, poti sa aberezi cat vrei tu pe baza unor cartonase frumos pictate, poti sa iti arunci de pe umeri orice fel de povara.

Se spune ca nu ne oprim din joaca atunci cand imbatranim, ci imbatranim atunci cand ne oprim din joaca. Sper sa nu se intample prea curand asta, si daca vom reusi sa avem o colectie precum cea din imagine, voi fi extrem de incantata. Asta va insemna ca nu vom imbatrani niciodata!

Stati acasa!

A nins. In Timisoara nu s-a miscat nici un utilaj de deszapezire. Drept urmare, se circula cu viteza melcului turbat. Patru din zece masini nu sunt echipate cu cauciucuri de iarna. Sase din zece soferi merg ca lesinatii de teama sa nu cumva sa le derapeze masina. Derapeaza la fel de tare si la 20km/h, si la 50km/h. Alegem 20, sa fim "on the safe side". Trei din zece soferi in timpul anului nu folosesc masina, deoarece le place sa mearga pe jos. Mai putin iarna, cand ninge si ne topim cu totii din cauza ninsorii. Atunci isi scot javrele de Dacii 1300 si se dau de-a dura cu ele pe soselele orasului. Sapte din zece soferi pur si simplu se blazeaza si isi spun ca daca asta e mersul lucrurilor, asa mergem si noi. Se conformeaza si petrec zeci de minute pe distante de 3 km.

Si uite asa, multimile de mai sus se intrepatrund si ajungi la trista concluzie ca cei doi soferi din zece care au cauciucuri de iarna si s-ar descurca sa conduca pe zapada fara probleme, au de suferit. Mi se pare absolut absurd sa faci O ORA pe Ar-Tm, 47 de km in cap, pentru ca se merge cu 20km/h. Ce e si mai trist e ca drumul fusese curatat. Era doar ud. Atat. Apa. Si se rula cu 20km/h. Drept pentru care, sunt convinsa ca in momentul in care Ale a depasit o coloana intreaga cu ametitoarea viteaza de 50km/h, brusc a devenit "nebunul ala care depaseste o coloana, el nu vede ca se merge incet?"

Astfel incat, dragi participanti la trafic, voi cei care nu aveti cauciucuri corespunzatoare, nu stiti sa conduceti in general si pe zapada in special, nu va grabiti niciunde, va rog eu mult, nu ati vrea sa stati acasa?

Circular

Imi pun tot felul de intrebari despre cum evolueaza destinele oamenilor. Desi nu prea cred eu in chestia asta cu "de ce ti-e scris nu scapi", mi se pare fascinant cum pare ca ne invartim in cerc.

Am iesit la ceai cu fetele. Fetele mele din scoala generala. Fetele cu care am impartasit prima mea iubire, fetele cu care am fost in tabara, la filme, la cofetarii, fetele cu care am ascultat Ambra si Laura Pausini, fetele cu care am fumat prima tigara. Si mi-am dat seama ca nu mai avem mai nimic in comun. Vietile noastre s-au dus in directii atat de diferite, si totusi, 2 ceaiuri si 2 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca inca mai avem povesti sa ne spunem, inca mai avem lucruri de care sa radem, inca ne simtim bine una cu cealalta. E ca si cum m-as fi intors in timp. E ca si cum m-as invarti in cerc, ne-am despartit cu 14 ani in urma, doar pentru a ne intoarce una la cealalta.

In alta ordine de idei, ma gandesc la dragul meu drag, pe care l-am cunoscut tot cu vreo 14 ani in urma. Si ne-am indepartat apoi, doar pentru a ne regasi, apriga regasire as spune. :)) Din nou, ma invart in cerc.

Ma intreb, oare chiar totul e circular? Oare exista un punct in viata cand te vei izbi de fiecare din oamenii pe care i-ai lasat in urma? In mod cert nu e vorba de involutie, in mod cert nu se pune problema de stagnare. De acea ma intriga asa de mult ciclicitatea asta. Am certitudinea ca forma Pamantului nu are nimic de-a face cu asta. Am de asemenea certitudinea ca nici muzica sferelor pe care o auzea Eminescu nu are nimic de-a face cu asta. Atunci ce ne face sa ne intoarcem mereu de unde am plecat?

Welcome to the Multiverse!

Daca e sa ne luam dupa Teoria Corzilor, intreaga materie este determinata de mult mai multe dimensiuni decat stiam noi, nu existam doar pe lungime, latime si inaltime, ci suntem construiti din sute, mii de corzi care vibreaza, definindu-ne astfel. Urmand aceasta teorie, ne aflam intr-un Multivers, nu Univers.

Incercati sa va imaginati ca fiecare vibratie a corpului vostru produce un alter ego. Incercati acum sa va imaginati ca ati putea cumva sa va vizualizati toate alter egourile pe care corpul vostru le vibreaza. E ca si cum te-ai afla pe un camp plin cu figuri de carton care te reprezinta, doar ca figurile nu sunt din carton, ci sunteti chiar voi. E ca si cum ai avea mereu o oglinda langa tine, in care sa iti vezi miscarile.

Am incercat sa fac exercitiul asta. E foarte amuzant. Pana la un punct. Pana la punctul unde descoperi ca vibratiile tale pot fi si urate. Cu totii credem ca suntem frumosi (si desigur ca acum nu ma refer la frumusetea fizica). Nici unul din noi nu vrea sa isi imagineze ca propriul lui sanctuar poate vibra si negativ. Daca ar fi sa va zugraviti un portret pe panza, sigur nimeni nu ar alege un rictus rautacios al gurii, un rid incruntat pe frunte, ci cea mai senina si blanda fata.

M-am gandit apoi ce as picta eu pe o panza. Si mi-am amintit si de Dorian Gray cu ocazia asta. Da, cred ca as alege sa imi pictez un portret pe care sa se vada toate corzile mele vibrante. Pe care sa se poata citi mania, supararea, tristetea, bucuria, linistea, impacarea. Si mi-as purta portretul cu mine mereu, m-as uita la el ca intr-o oglinda, sa stiu mereu ce coarda imi vibreaza la momentul T zero.

Control freak?

Despre lucrurile simple

De cateva zile, Nana insista sa imi spuna ca bucuria vine din lucruri simple. Ma gandesc des la asta, tot mai des in ultima vreme. Mi se pare ca am devenit un fel de burete care absoarbe totul. Orice lucru, cat de mic, cat de simplu, il iau si il asez cuminte in cutia mea de valori. Nu conteaza daca e o zi ploioasa, daca e un aer de munte sau o carte buna. Conteaza doar ca sunt lucruri simple, de care stiu ca am uitat multa vreme sa ma bucur.

Vezi tu, prietene, cu totii stim teoria ca trebuie sa te bucuri de lucrurile simple, cu totii am spus macar o data ca e maine ne vom opri sa mirosim iarba, si de fapt nici unul nu am facut-o. Si nici nu o sa o facem vreodata, pana atunci cand anumite lucruri ne vor fi negate, atunci cand dintr-un motiv sau altul nu vom putea sa le mai facem. Din acest punct de vedere, ma pot considera norocoasa de fapt: mi-e atat de frica de lucruri care probabil imi vor lipsi, incat nu mai las nimic sa treaca pe langa mine. Azi m-am surprins numarand masini rosii la semafor. Maine probabil am sa ma bucur de mirosul de Coccolino, iar vineri, cu putin noroc, am sa ies la soare si am sa ma uit la ultimele flori de magnolie, pana imi vor lacrima ochii de la lumina.

Va urez noapte buna acum, cu vise frumoase. Astept comentarii de la voi, spuneti-mi care e cel mai recent lucru simplu de care v-ati bucurat?

Primavara soarele se joaca-n mana ta

Parca asa spunea un cantec vechi. Da, primavara soarele se joaca cu siguranta in mana mea. Am innebunit de cand a venit primavara. Cot la cot cu salcamii si cu magnoliile. Primavara vine cu puteri supranaturale pentru mine. Primavara mi se dezmortesc gandurile, ideile, primavara am energie sa mut muntii din loc, primavara pot sa fac orice.

A inceput frumos primavara mea. Daca as fi caustica as spune ca inca sunt aici, deci a inceput extrem de frumos. Dar fiindca in aprilie nu pot fi caustica, am sa va spun doar atat: am o primavara si nu mi-e frica sa o folosesc. :p

Spectaculera

Daca ar fi sa descriu lumea asa cum o vad eu in decembrie, ar fi o conversie alb-negru, cu 45 pe rosu, 10 pe verde si 60 pe albastru. E un spectacol de tonuri de gri, un circ cu acrobati mici si albi care cad in gol, fara coarda de asigurare, pana se zdrobesc de frunti aplecate, de maini inrosite de frig si de trotuarele alunecoase. Umbrele care aluneca pe strazi, desi se definesc ca siluete umane, nu sunt altceva decat cortine, trambuline si franghii pentru micii trapezisti albi.

Probabil ca nu ati facut niciodata exercitiul acesta de imaginatie. Va invit sa dati play, sa inchideti ochii, sa va imaginati gustul de mere si scortisoara si sa imi vedeti spectacolul de decembrie. Who enters my spectaculera?

Mimesis, mimesis, dar fara Katharsis???

A avea locatie, a avea modele, a avea tot ceea ce tine de partea tehnica sunt conditii necesare, dar nu suficiente pentru a pune mana pe aparat si a scoate ceva demn de mentionat.

Nu as fi crezut asta pana nu am invatat-o pe pielea mea. As fi jurat ca indiferent de conditii, la orice ora, sunt in stare sa scot un cadru decent, avand toate conditiile mentionate mai sus. Ei bine, nu e asa. Mi s-a demonstrat in urma cu doua saptamani. Nici Irenne, nici Aida nu au reusit sa ma scoata din pana inspiratioLALA. Nici eu nu am reusit. Si dupa ce jumatate de ora am tras vreo 40 de cadre pe care le-am sters unul cate unul, am decis ca e mai bine sa stau pe bara. Asta e, irosire totala de locatie si de modele, insa prefer sa sterg tot, decat sa ma multumesc cu porcarii. You are only as good as your worst photograph, nu?

Pe de alta parte, o iesire inopinata s-a dovedit a fi un setting ideal pentru un cadru care recunosc ca imi place mult.

Morala? 99% Mimesis, 1% Katharsis. Now THAT makes a whole!

Cand am sa fiu mare...

De dimineata m-au luat la rost Pupu si Marmo. Pupu m-a batut la cap sa mai scriu ceva pe blog, Marmo m-a batut la cap sa mai pun niste poze. Asa ca hai sa ii multumim pe amandoi.

Tocmai am coborat pana la vecinii de la Profi pentru o mini-aprovizionare cu materie prima pentru bolognese. Nu stiu cat de mult am vorbit despre asta, sau mai bine zis DACA am vorbit despre asta, insa zona in care am placerea sa rezid este colorata. Foarte colorata. Nu as fi rasista si nu as avea nici o problema cu ei daca ar sti sa taca din gura si daca ar avea un pic de bun-simt. Insa le lipseste cu desavarsire. Se plang ca sunt asupriti si ca oamenii ii desconsidera, insa nu fac nici cel mai mic efort sa depaseasca acest stigmat. Si a naibii sa fiu daca nu ii detest mai mult pe zi ce trece.

O progenitura din aceasta rasa in spatele meu la casierie. Dupa ce ma imbranceste de vreo doua ori incercand sa isi faca mai mult loc la coada, elucubreaza: "Io cand o sa fiu mare, o sa sparg o banca. Si o sa ii impusc pe toti. O sa le zic si o sa ii impusc. Hahaha". Mie instant a inceput sa mi se plimbe prin cap reclama aceea cu copiii care spun ce vor cand o sa fie mari: "Eu vreau sa fiu domnisoara!", "Eu vreau sa fiu Schumacher!", si ma intrebam cum s-a incadra si "Eu vreau sa sparg o banca" acolo. Ei bine, nu, nu s-ar incadra. Asteptam, speram la o reactie din partea mamei. Care mama pare-se ca era prea ocupata sa isi adune toate cele 5 vlastare pe langa ea, ce sa ii mai faca si morala copilului atomic? Tot ce a putut sa spuna a fost: "Vrei o Cola?"

Mi s-a facut greata. Mi-e teama sa deschid televizorul, pentru ca am sa dau de vreo Naomi, Nikita, OTV All Stars, si am sa fug. Intr-o zi voi fugi din tara asta. Sa nu va intrebati de ce.

Si pentru ca am fost destul de acra, hai sa va mai indulcesc putin cu niste poze, vechi vechi, dar care intamplator inca imi plac :D Enjoy!

The Generation Gap

Fosta mea profesoara de engleza din liceu ne innebunea de cap cu "the generation gap". Pe atunci, mi se parea ca abereaza. Aveam un prieten cu 8 ani mai mare decat mine, parintii mei il cunosteau bine, relatia mea cu ai mei era excelenta, deschisa si permisiva, bunicii mele ii faceam cadou produse cosmetice pe care chiar le folosea, asa ca in universul meu perfect ma intrebam unde naiba e gap-ul asta mare intre generatii?

Ani mai tarziu mi s-a raspuns la intrebare. Printr-un concurs de imprejurari, am cunoscut un om deosebit. Un om de varsta mamei mele, care insa sta cu mine la masa si radem la aceleasi glume, vedem aceleasi filme pe youtube, avem pareri, uneori contradictorii, insa discutiile noastre se poarta mereu pe picior de egalitate.

Ei, de la o vreme, am inceput sa ii cunosc si prietenii acestui om. Prietenii din aceeasi generatie cu el, sau chiar mai in varsta. Si ma innebunesc acesti prieteni ai lui. Intotdeauna, la prima intalnire, ma simt ca si cum mi-ar face un X-Ray pe loc. Toti, fara exceptie, au incercat sa ma domine prin prisma varstei si a experientei de viata, toti au avut dorinta (satisfacuta sau nu) sa imi puna la incercare capacitatea de a lega coerent 3 propozitii intr-o fraza, toti au dorit sa stie totul despre mine dintr-o singura privire.

Si ma intreb de unde naibii vine aceasta dorinta. Singurele rapsunsuri viabile pe care le pot gasi sunt:
1. Fie generatia 50-60 sufera de complexe majore de inferioritate derivate din faptul ca o tanara de 26 de ani in 2009 are acces mult mai repede la mult mai multa informatie decat au avut ei, informatie pe care eu o pot acumula cu un click, iar ei au acumulat-o cu sudoarea fruntii, in ani de zile. (Fac aici o paranteza, am toata stima si respectul pentru ei si pentru anii pe care i-au petrecut invatand lucruri, insa nu am de gand sa ma simt prost pentru ca eu pot acumula acele informatii in jumatate de ora.)

2. Fie sunt o prezenta absolut fascinanta, inca de la primul contact vizual, si toti isi doresc sa imi patrunda chintesenta in cel mai scurt timp posibil. (Fac si aici o paranteza, mi se pare foaaaarte putin probabila aceasta varianta, deoarece sunt intr-un moment de very low self-esteem si nu cred ca as putea sa fascinez vreodata pe cineva.)

Daca a gasit cineva raspunsul la intrebarea mea, va rog eu mult de tot, spuneti-mi si mie.

PS: Decat sa performeze ecografii pe viu, nu mai bine ne-ar povesti lucruri? Pentru ca sunt convinsa ca toti oamenii astia au atat de multe de spus, lucruri interesante, povesti frumoase, pe care nici 3 zile de google search nu o sa mi le gaseasca.

- Sus! Acum!

"- Cum adica vin cainii?
- Uite-asa, pur si simplu, vin cainii! Sus, toata lumea!"

Si cainii galopeaza in continuare spre noi, lasa un nor de praf in urma lor, vin latrand din toti rarunchii. Si noi alergam cu totii, ne repezim pe niste scari usor instabile, ne facem sandalele praf, insa ce mai conteaza? Fugi de frica. O frica primordiala, o denumesti "teroare" in mintea ta, iti lasi naibii poseta, aparatul, TOT in urma si fugi sus pe scari. Cainii pleaca in final, insa invatatura cea mai de pret din aceasta experienta este urmatoarea: Nici o locatie care arata bine pe dinafara nu e lipsita de paznici. Si daca sunt paznici, au caini. Daca cumva NU sunt paznici, sigur s-au aciuat pe acolo caini vagabonzi. Infometati. Si nici o locatie nu arata ATAT de bine incat sa te risti sa mai mergi si a doua oara pe acolo dupa ce ai alergat ca nebunul sa scapi de caini vagabonzi.

Astfel incat, am decis. Am nevoie de locatii fara caini, fara paznici. Am nevoie de acces in locatii fotogenice. Daca e cineva care stie unde le pot gasi si cu cine trebuie sa vorbesc pentru asta, va rog sa ma anuntati.


PS: "Ale: mda, vad ca nici o vorba despre cum m-ati lasat cu ochii-n soare". Da, asa este. L-am lasat pe Alecu cu ochii in soare. Cu o geanta foto nu tocmai usoara, un trepied, o blenda si doua bucati posete de femei in care incap cel putin cate o chiuveta si o masina de spalat.
TOOOOOWYYYY! :D

Te iubesc atat de...

Inca nu sunt sigura daca melodia asta se vrea a fi un pamflet. Cert e ca mi-a luminat ziua. Ceea ce va doresc si voua. Pentru ca va iubesc atat de... :))

Of all the gin joints...

Uneori asa ma simt si eu. Daca exista o sansa CAT de mica sa mi se intample ceva nasol, asa va fi. Daca ma intreaba cineva, cred ca as putea sa enumar cel putin 4-5 ghinioane majore, pe care ma tot intreb cum am reusit sa le adun. La examenul de economie de la Bac, eram morcovita, era UN capitol pe care nu il invatasem: somajul. Take a wild guess ce mi-a picat? Somajul, desigur.

La limba romana oral, mi-am spus: "Numai Zodia Cancerului si O scrisoare pierduta sa nu imi pice". Well, subiecul 1 de pe bilet: caracterizati un personaj la alegere din Zodia Cancerului; subiectul doi: comentati paragraful urmator, desigur din O scrisoare pierduta.

La admiterea in facultate, am fost prima. Prima sub linia de locuri fara taxa, desigur. La o sutime fata de cel dinaintea mea.

Recent mi-a extras stomatologul o masea. Am facut alveolita. Cica 2% din cei care sufera extractii fac alveolita. Eu sunt 1%. Celalalt 1% tot eu o sa fiu, la urmatoarea extractie. Sunt sigura.

"S-ar putea", "E posibil", "Exista o mica sansa sa..." pur si simplu nu exista pentru mine. Daca exista cea mai mica posibilitate sa se intample ceva, mie mi se va intampla. Pentru ca, nu-i asa, Murphy nu doarme. Mama lui.

In ceea ce ii priveste pe Julius si Phillip Epstein, doresc sa le multumesc ca au inclus in scenariul lor si celebra: "Of all the gin joints in all the towns in all the world, she walks into mine". Asa ma simt si eu.

Thank you, Fortuna, ca nu ma lasi sa uit ca existi!

Un mare noroc am si eu pe lumea asta:

Friday, Bloody Friday

Am asa de multa energie azi, incat as putea alerga cu flacara olimpica de la un capat la celelalt al lumii. De cand am ajuns la lucru caut rock, vreau sa ascult rock, am nevoie de rock, nu vreau sa fiu blue, nu vreau sa fiu molcutza, nu vreau sa fiu sad sub nici o forma a tristetii, vreau sa fiu titirez. Sa alerg, sa bat cinciul cu orizontul si sa vin inapoi, sa trag cuiele grenadelor si sa ma joc volei cu ele, sa ma duelez cu cowboy si arabi, sa le amestec tuturor martiniurile si sa le dau pe gat unul dupa altul, sa imi lipesc urechile de sufletele tuturor si sa ma joc sotron cu toate tristetile lor.

Am asa de multa energie azi, incat de jumatate de ora ascult doar Floyd. Cica rock psihedelic. Nu stiu, bai, eu i-as spune astazi rock Magne-B6 :))

Hai, enjoy si voi, I certainly am enjoying it :D

Purple Bastard

Ancu, the loveliest purple bastard you have ever seen. Kudoz to Arle, el a descoperit-o :))

Ancu e probabil the kindest person I know. Nu ar striga la tine, nu ti-ar zice nici sa te dai mai incolo. Inca ma intreb ce ar face daca s-ar urca o tarantula pe ea. Probabil ar sta pana i-ar trece dihaniei cheful de plimbare, fara sa ii faca nimic. Eu cred ca nu e normala. Nu poti sa fii asa de kind.

Ancu e so so smart, ca ma uimeste uneori. She knows everything. Si daca nu stie, she has enough hacking skills sa iti spuna in 5 minute. Adica she can actually google, spre deosebire de multi altii.

Ancu likes good music, good movies, si mai ales, Ancu likes good books. Cheltuie sume indecente pe carti, and I just love her for that.

Si lucrul care ma face sa o iubesc cel mai tare, e ca stie sa asculte. Are niste urechi de elf cand e vorba de ascultat. I se ascut, i se intind, i se lungesc, si te asculta FIX atat cat ai tu nevoie sa aberezi. Chiar daca asta inseamna ca a doua zi va sta la birou cu ochii lipiti de somn. E refreshing si relaxing. E ca un perpetuum mobile, ca un pendul la care nu te poti abtine sa nu te uiti.

All in all, Ancu e exact pansamentul de care orice rana are nevoie, I strongly recommend her.

Glad to have you around, you purple bastard! :))

La rêveuse et le rêveur

Mi-am schimbat numele blogului. Am tot stat si m-am gandit zilele astea de ce se numeste blogul meu "Pushed". Pentru ca nimeni nu ma poate impinge sa fac ceva. Nimeni in afara de mine. Insa eu stiu ca trebuie sa fac asta.

Asa ca m-am hotarat sa imi schimb numele blogului. Am devenit Amelia, La rêveuse. Pentru ca asta imi place mie cel mai mult sa fac. Sa visez cu ochii deschisi, sa fac si sa desfac vise, sa ma joc cu visele mele si ale altora, si mai ales, sa stiu ca viata mea e as dreamy as I want it to be.

Sure enough, seasons change

Oh it's all good. Sunny day, peaceful thoughts, quiet mind. Asa imi place sa fiu. Asa imi place sa imi petrec zilele. Cu soarele in fereastra, cu muzici pentru mine, cu degetele pe tastatura, cu ochii pe ceas. Mi-am recitit postul de ieri. Stupid si neavenit. Imi cer scuze pe aceasta cale de la voi, cei care nu imi meritati acreala si fierea de moment. Nu am sa il sterg, va ramane acolo marturie a crizelor mele de personalitate, carora vad ca incep sa le fac fata cu brio.

Mi-a spus cineva ca sunt kind. Habar nu am daca sunt kind. Insa sunt at peace. With myself, with my dear darlings, with my soul and my mind. Sper doar ca nimeni nu a fost harmed in aceasta scurta incursiune in propria-mi dilema existentiala.

Insa, dupa cum mult prea bine spune Sophie, sure enough, seasons change, but don't let today get lost, 'cause today the sun's on us. Atat de rar am feelingul ca the sun really IS on me, incat nu imi mai permit sa il las sa se abata de la mine.

Am o stare de bine. I need to keep it like that. Need to work on some kind of dreamcatcher care sa tina la distanta all the negative vibes care mi-ar putea afecta karma. Asa ca daca aveti negative vibes indreptate spre mine, prepare them to meet their doom :))

The Ally-phant lufs u

Mai nou, de cate ori aud single-ul nou al Madonnei, ma gandesc la Dana, pentru ca da, I always love her more miles away. Dana nu mai e pe langa mine de 4 ani in cap. Si pe cuvant ca de multe ori o simt ca si cand ieri ar fi plecat din tara. Discutiile noastre sunt din ce in ce mai rare, nu ne nimerim defel pe mess. Insa de cate ori vorbim, e totul asa de natural, de parca intre noi nu ar sta mii de kilometri si multi din ei pe apa:
-"Cum esti blondo?"
-"Tot blonda."

Dana mi-a fost simpatica de cand am cunoscut-o. Asta se intampla in urma cu vreo 10 ani. Am facut cele mai mari tampenii cot la cot cu Dana, ar fi inutil sa le reiterez pe toate. Dar va las sa va reamintiti de Dana din Iulie 2008 si Aprilie 2006.

In urma cu vreo 9 ani, Dana m-a botezat. Mi-a spus "the Ally-phant". Cred ca de atunci mi-au ramas dragi elefanteii. Da, Cookie, in special daca sunt mov cu batistuta cu inimioare :)). Un singur lucru ar mai fi de spus despre Dana: ea este cea alaturi de care am invatat cum e sa ai o prietena care sa nu isi doreasca tot ceea ce ai tu si care raspunde la telefon si la 2 a.m., care te acopera in toate tampeniile pe care le faci si te trage de urechi cand calci aiurea. Deci nu pot sa ii fiu decat recunoscatoare.

Dannyelle, glad to have you around!

THE Cookie

Photo by Alecu Grigore

Prieteniile se nasc fie din interes, fie prin concursul unor imprejurari. A mea cu Jules s-a nascut datorita unor imprejurari. I used to dispise her. Mi se parea o muratura infatuata. Pe vremea cand eu eram cea mai mare muratura infatuata. Am crescut, ne-am REcunoscut, si astazi mi-e draga, asa de draga ca mi-as dori uneori sa pot muta muntii din loc pentru ea.

E exact asa cum i-a spus Alecu in poza de mai sus: Moody. Cand Jules e furioasa, ar fi bine sa fugi din calea ei. Cand e molcutza, e cel mai bun om, cand e trista, i se increteste buza de jos, si cand i se cojeste nasul din varii motive, e clar o scuza buna pentru doliu mondial :))

Pentru ea nu exista gri. Exista alb sau negru si totul se filtreaza prin sentimentele ei. E egoista pana in panzele albe cand vine vorba de ceea ce da si ceea ce primeste in schimb. Adica niciodata Jules nu va fi prinsa cu garda jos, dand tot de la ea si neprimind nimic in schimb. Are o putere analitica ciudata. O paraseste in momentele critice, doar pentru a i se intoarce la apogeul crizei si pentru a ii servi at its best. Are un sense of fashion de invidiat, de multe ori cand o vad langa alte femei ma gandesc involuntar la Madame Chanel: "Style is style, either you have it, or you don't".

Accepta sa i se spuna nu. Nu ii place, dar accepta. Si nu suporta sa i se vorbeasca de sus. Si bine face. She is sparkling smart and sparkling beautiful. So beautiful incat barbatii roiesc in jurul ei. And she has the most amazing talent to pick the most inappropriate for her. Luckily, mai are a friend or two sa o traga de maneci cand e cazul.

In alta ordine de idei, Jules is on my speed dial. Si mi-ar placea sa fie tot acolo si peste 20 de ani. And that is totally up to both of us :p

Cookie, glad to have you around!

PS: Edited, dupa ce am postat am vazut ca pe youtube la embed imi scria "Enable delayed cookies" :)) Da, she is always late :)))

La Jolie

Sau Dana. Care mi-a placut de cand a intrat prima oara in firma. Olteanca pur-sange, rade mult si tare, are maaaari dileme daca e mai indragostita de sotul ei sau de Wentworth Miller.

Habar nu am cum de mi-a picat cu tronc atat de repede. Suntem nu diferite, suntem de-a dreptul diametral opuse. Imi place ca se consuma pentru tot felul de nimicuri, imi place ca si-a creat o lume a ei in care se simte bine, imi place ca a invatat valoarea adevarata a lucrurilor si imi place ca nu se sfieste sa spuna "Ce draguta esti astazi!"

Danseaza pana cade epuizata si ii place muzica sarbeasca. Era sa cred ca e manelista din acest motiv! :))

Am o polita neplatita la Dana. Sper sa se incalzeasca vremea repede, ca sa ma pot achita de ea. Abia astept!!!

Jolie, glad to have you around!