Imi place uneori sa spun ca traiesc in doua universuri paralele. Imi omor celula cu celula trupul in universul in care ma intalnesc zi de zi cu alte fete descompuse. Ce bine ca s-au inventat cosmeticele! Insa, in acelasi timp, imi renasc atomii in mica mea lume aflata dincolo de tangibil. Am avut-o dintotdeauna, insa nu am stiut niciodata sa mi-o definesc.
Azi insa mi-am gasit latitudinea si longitudinea. Si, asa cum toate lucrurile mari au o rezolvare simpla, mi-au fost de ajuns sa inteleg...
Am pamantul in care mi-am infipt radacinile cu greu. E acelasi pamant in care imi cresc iarba si pomii cu fructe, si imi sadesc zi de zi vise nespuse si indraznete. Am aerul care imi sufla usor in frunze si imi aduce povesti din departare. Uneori, cand imi deschid aripile, imi sufla puternic sub ele, si ma conduce oriunde as vrea sa ajung. Am focul care imi face corpul sa vibreze si sangele sa clocoteasca in vine. Am apa care mi se aseaza mica si limpede pe petale, imi spala lacrimile si imi creste comori nebanuite din ramuri uscate.
Da, suntem liberi sa alegem daca vrem sa traim inmormantandu-ne zi de zi cate putin din noi, sau cu certitudinea ca exista a Gaea numai a noastra.
Tu mi-esti Gaea. Nimeni nu va stii asta vreodata, pentru ca nu e nimeni aici, in afara de noi.
PS: Multumesc inca o data, Alex, pentru poza.