Two Wrongs Make a Right, One Wrong Makes Everything Right

Ar trebui sa fac un bilant, ca asa se poarta la final de an. Si daca e sa ma iau dupa conceptia tuturor celor din jurul meu, ar trebui sa incep bilantul cu "abia astept sa se termine anul acesta, a fost un an oribil!"

Ei bine, m-am gandit mult daca a fost sau nu un an oribil. Si concluzia la care am ajuns este ca anul acesta probabil ca a fost unul dintre cei mai buni ani ai mei. Lasand la o parte problemele de sanatate, nu cred ca am fost vreodata mai linistita si mai implinita. Anul acesta mi-a adus inapoi oameni dragi, oameni fara care sufletul meu nu poate fi linistit, anul acesta mi-a adus locuri frumoase, cu povesti nenumarate, locuri pe care le-am strabatut cu dragul meu drag si cu oamenii de care vorbeam mai sus. Anul acesta mi-a adus atat de multe emotii, cat nu as fi crezut ca poti trai intr-o viata intreaga.

Insa toate astea nu ar fi insemnat nimic, daca anul 2010 nu mi-ar fi adus ceea ce pretuiesc acum cel mai mult: liniste. Am invatat anul acesta sa imi las la o parte temerile, frustrarile, supararile, nemultumirile, si sa imi incep fiecare zi spunandu-mi ca e bine... e din ce in ce mai bine...

2011 va fi mai bun. Stiu asta, o simt prin toti porii. Asa ca va urez si voua un 2011 cel putin la fel de incredibil cum a fost 2010-le meu. Si va iubesc, asa de mult va iubesc, si nu v-o spun niciodata, dar va iubesc, bah!

Stati acasa!

A nins. In Timisoara nu s-a miscat nici un utilaj de deszapezire. Drept urmare, se circula cu viteza melcului turbat. Patru din zece masini nu sunt echipate cu cauciucuri de iarna. Sase din zece soferi merg ca lesinatii de teama sa nu cumva sa le derapeze masina. Derapeaza la fel de tare si la 20km/h, si la 50km/h. Alegem 20, sa fim "on the safe side". Trei din zece soferi in timpul anului nu folosesc masina, deoarece le place sa mearga pe jos. Mai putin iarna, cand ninge si ne topim cu totii din cauza ninsorii. Atunci isi scot javrele de Dacii 1300 si se dau de-a dura cu ele pe soselele orasului. Sapte din zece soferi pur si simplu se blazeaza si isi spun ca daca asta e mersul lucrurilor, asa mergem si noi. Se conformeaza si petrec zeci de minute pe distante de 3 km.

Si uite asa, multimile de mai sus se intrepatrund si ajungi la trista concluzie ca cei doi soferi din zece care au cauciucuri de iarna si s-ar descurca sa conduca pe zapada fara probleme, au de suferit. Mi se pare absolut absurd sa faci O ORA pe Ar-Tm, 47 de km in cap, pentru ca se merge cu 20km/h. Ce e si mai trist e ca drumul fusese curatat. Era doar ud. Atat. Apa. Si se rula cu 20km/h. Drept pentru care, sunt convinsa ca in momentul in care Ale a depasit o coloana intreaga cu ametitoarea viteaza de 50km/h, brusc a devenit "nebunul ala care depaseste o coloana, el nu vede ca se merge incet?"

Astfel incat, dragi participanti la trafic, voi cei care nu aveti cauciucuri corespunzatoare, nu stiti sa conduceti in general si pe zapada in special, nu va grabiti niciunde, va rog eu mult, nu ati vrea sa stati acasa?

Be Italian!

Mi-ar place sa traiesc in Italia. Glamour, clasa, stil, locuri superbe, muzee, cladiri ametitoare, cafea extraordinara, muzica incredibila, Venezia si Ligabue :D

Am atat de multe povesti care ma leaga de Italia, de Venezia cu precadere, incat daca ar fi sa le astern pe toate aici, as posta zilnic timp de un an si tot nu as reusi sa le fac dreptate tuturor. Doua dintre ele insa imi sunt dragi in mod deosebit. Una in care, cot la cot cu the Cookie, am reusit sa ratam tot intr-o zi, insa pe aceea o pastram pentru sarbatori, si inca una despre Walter Berton si extraordinarele lui lucrari.

Februarie, soare moale si 16 grade. O zi aproape ireala pentru o laguna batuta de vanturi din toate cele patru zari, si inca si pe timp de iarna. Asa ca ne-am scos caciulile, ne-am scos manusile, ne-am descheiat paltoanele si am luat-o in pas saltat spre piateta de langa Ponte dell'Accademia. O piateta superba, micuta, ticsita de terase mici si cochete, de la care miroase intr-una a cafea. De cum am intrat in piateta ne-a atras atentia o taraba colorata. Ne-am dus glont spre ea, si am descoperit un perete intreg de pluta pe care erau prinse cu ace de gamalie picturile lui Walter Berton. Walter ne-a salutat politicos, ne-a intrebat ce anume ne-ar place si a inceput sa ne povesteasca despre tehnica folosita. Nu am auzit nimic din ce ne-a spus. Ma uitam la el fascinata. Mi-am dat seama ca acest Walter era intruchiparea imaginii fanteziei mele despre ceea ce trebuie sa insemne un pictor: o bascuta verde pe cap, un fular infasurat strans in jurul gatului, manusi fara degete, cu mansetele indoite si camasa iesita din pantaloni. Sa nu ma intelegeti gresit, nu descriu aici un om murdar, ci un om curat, ingrijit, si extrem de bland.

Ne-am uitat la lucrarile lui minute in sir. Le-am fi luat pe toate. La un moment dat, cand parea ca nu vom mai depasi impasul alegerii, eu trageam spre o lucrare care reprezenta Canalul Grande la rasarit, iar Alecu spre niste detalii de pe un pod, dintr-un colt ne-a sarit in ochi EA: o litografie superba, un contur fin al basilicii San Marco, evident neterminata, insa absolut sclipitoare. Ii lipseau atat de multe, si totusi, nu mai era nevoie de nimic in plus. Am vrut-o din secunda cand am vazut-o. L-am intrebat pe Walter daca ne mai poate face inca una care sa arate la fel. Ne-a invitat sa ne asezam la o cafea la una din terase si sa il lasam jumatate de ora.

Asa ca am luat inca un latte macchiato, probabil al cincilea pentru ziua aceea, si am stat cuminti. Langa noi, un papusar tocmai isi asezase "menajeria" si isi incepuse spectacolul cu o papusa fara fata. Mai incolo putin, o tanara chinezoaica iti scria numele cu niste buretei desenand tot felul de dragoni si delfini, pentru doar cateva monede. Mi-a trecut acea jumatate de ora prin toti porii, am filtrat-o prin toate emotiile posibile si imposibile, am savurat-o din plin si la capacitate maxima. M-am simtit de-a lor, m-am simtit libera si fara vreo apasare, am simtit ca nu e nimic pe lumea asta care sa imi poata strica acea zi. Mi-am luat si jumatatea de Puntea Suspinelor de la Walter si am plecat din piateta cu lumea intreaga in palma mea.

Asta e povestea lui Walter, caruia nu pot decat sa ii multumesc pentru frumusetile pe care ni le-a daruit, dar si pentru acea jumatate de ora in care am inteles ca nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca momentele cand ti-e cald in suflet, dintr-un motiv sau altul.

Nu e oare ironic?

Azi-noapte urmaream programele de stiri ale televiziunilor nationale. Toate vorbeau despre acelasi lucru, si anume trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu. M-am trezit in miez de noapte bantuita de "Ruga pentru parinti" doar pentru a imi da seama de dimineata de ironia sortii. Intr-un alt noiembrie 6, aveam in cap exact aceleasi versuri. Insa intr-un context mult mai dureros.

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

La Serenissima - It's a Wrap

Desi Alecu este inginer de profesie, aceasta nu a fost un impediment in calea dezvoltarii simtului artistic. Dimpotriva, s-ar putea spune ca pregatirea lui profesionala l-a ajutat in intelegerea procesului tehnic necesar creerii unei fotografii. Mai mult decat atat, atentia pentru detalii si perfectionismul, caracteristici pregnante pentru un inginer, s-au dovedit a-i fi de un real folos la compunerea cadrelor si transpunerea lor de la o simpla idee la un rezultat spectaculos.

Faptul ca La Serenissima este prima colectie pe care Alecu Grigore o expune nu este o intamplare. La doar cateva luni de la inceputul calatoriei in lumea fotografiei, Alecu a ajuns in Venezia, oras de care artistul s-a indragostit definitiv. A stiut inca de pe atunci ca se va intoarce la chemarea Serenissimei si ca doua mari iubiri s-au descoperit una pe cealalta: fotografia si Venezia. Pentru Alecu pasiunea pentru fotografie si fascinanta atmosfera a Carnavalului de la Venezia au devenit coordonate esentiale menite sa redea o lume colorata, aproape ireala.

Daca la inceput exista doar entuziasmul fotografului amator, iata ca dupa cinci ani, Alecu Grigore prezinta o colectie de lucrari mature, imagini care redau o Venezie incantatoare, mascata, scaldata in lumina moale a rasaritului din laguna. Prin aceste lucrari, artistul reușește perfect, printr-un nemărginit altruism, să împartă celor din jurul său vise, uneori nostalgii sau povești încă nespuse, adunate toate într-o pleiadă de forme și culori, etalate cu atâta farmec pe o banală bucata de panza.

In perioada Carnavalului, Venezia se inunda in culoare si exuberanta, strazile sunt impanzite de localnici si turisti costumati in personaje imaginare sau care reproduc figuri cunoscute. Insa dimineata si seara, Venezia redevine laguna tacuta, molcoma, uneori chiar trista. Lucrarile din aceasta colectie redau exact aceste doua fete ale Veneziei, o parte din ele prezinta portrete ale mastilor de Carnaval, iar cealalta parte portretizeaza La Serenissima asa cum este ea cand mastile se retrag: linistita si nostalgica.

Pe strazile Venezie, fotograful isi poarta aparatul ca pe propria-i mască, cu un grotesc obiectiv îndreptat amenințător înspre orice formă de “Altfel” i s-ar ivi naiv și firesc în cale, pleacă la vânătoarea de Miracol și Iluzoriu, adunând astfel Oameni și Cuvinte, stropi de rouă sau de Soare, valuri de ape sărate sau de Lumină. Tot aici, Apa și Cerul, Cântecul și Stelele, Pielea și Porțelanul, trăiesc într-o omogenitate absolută cu neguțătorul shakespearian, gondolierul medieval sau bizantina piață a sfântului Marcu, în acest timp și spațiu al eternelor iubiri si al tradarilor furtunoase.

La Serenissima

Pentru ca am decis deja ca La Serenissima nu se poate povesti in cuvinte, incercam sa o povestim in imagini. Va asteptam vineri, 15.10.2010, la orele 19:00, la vernisajul primei expozitii de fotografie a lui Alecu Grigore.

Ochii care nu se vad, se uita

Exceptie fac ochii negri. Ochii negri nu prea se uita.

De doua zile imi citesc jurnalele din generala si liceu. E extraordinar de amuzant, si in acelasi timp, e extraordinar de trist. E amuzant pentru ca realizez ca exista cateva cuvinte care m-ar putea carateriza pentru ceea ce eram atunci, si toate descriu stari patologice, si trist pentru ca imi dau seama ca aproape nu o cunosc pe fata aia.

Dar nu despre asta era vorba. Era vorba de ochii negri. Mama, mama, rau m-au mai chinuit pe mine ochii negri. Primul jurnal care mi-a picat in mana a fost cel inceput in clasa a sasea. Jurnal cu lacat si cheita, bine ca intre timp am renuntat la masura asta de siguranta, altfel ar fi trebuit sa ma apuc de lock-picking. Ce trairi, ce emotii, ce sa va povestesc? M-am topit patru ani de zile de dragul lui M., niciodata nu stiam daca ma baga in seama, de ce ma baga in seama, daca ii place si lui de mine, azi imi placea, maine il uram, un rollercoaster demn de Disneyland, I tell you :))

Cativa ani mai tarziu, o alta agenda. Una fara lacat de data asta. Credeam ca descoperisem eu un loc mai sigur pentru depozitat jurnalul. Pana la primele pagini scrise de mama mea :)) Dar asta e o paranteza. Ei, daca in generala ma chinuiam eu rau de tot sa intru in contact cu persoana mea, in liceu m-am descoperit. O femeie nebuna. Patologic. Serios. O femeie care in prima faza nu vedea altceva decat P., doar ca P. nu indeplinea conditia obligatorie pentru zbucium sufletesc: ochii. Avea ochi caprui. Asa ca nu e de mirare ca 20 de pagini mai tarziu gasim astfel de afirmatii: P. ma enerveaza. Dupa care, oh, dear Lord! Il descoperim pe R., cu cei mai negri ochi care exista pe planeta, frumos de pica, inabordabil, ce mai? Reteta succesului. Sau nu. Paginile care ii sunt dedicate, si sunt muuuulte, credeti-ma, se intind pe un an de zile bun, sunt pline de nedumeriri si de dileme si de dorinte ascunse si de dureri si intrebari fara raspuns. I-am scris chiar si o scrisoare, pe care printr-un miracol nu i-am dat-o. I-am citit lui Jules din ea. Mi-a zis sa ma bat pe umar ca nu i-am dat-o, which I did.

Stiti ce mi-ar place mult de tot? Mi-ar placea sa citesc jurnalele altora, in care scrie despre mine. Ma intreb, daca eu acum ma percep ca fi fost o femeie nebuna, oare cum ma percepeau cei cu care intram in contact? :))

PS: Negri, negri si pana la urma am ajuns la albastri :D

This is NOT the Winter of Our Discontent

Vine iarna, vine iarna, vine frigul si ceata si ploile si intr-un final si zapada. Insa mai presus de toate astea, vine anotimpul ceaiurilor negre cu lapte, al paturilor moi si al lucrurilor frumoase!

Ah, I soooo cannot wait!!!

Luni

Lunea nu prea functionez la capacitate normala. Cred ca am unele sechele din vremea scolii, cand detestam lunea la maxim! Asa incat cand m-a sunat Jules sa ne vedem pe la 5, am acceptat, desi corpul meu era la un pas de a intra in hibernare. Insa cumva, simteam nevoia sa ma vad cu ea. Stiam ca urmeaza sa plec la Cluj pentru operatie, si parca aveam nevoie de fete prietenoase inainte de pasul asta.

In cel mai non-caracteristic outfit pentru mine, baggy pants si adidasi, am iesit pe usa incruntata. Nu mi-a placut deloc de mine pana la coltul strazii. Calcam apasat si greoi, cu privirea in pamant, cu o mie de ganduri care stateau sa imi picure de pe frunte. Am strabatut strada bunicii mele, strada unde am copilarit, fara sa mai numar pasii pana la colt, asa cum faceam cand eram copil. M-am asezat tafnoasa la trecerea de pietoni si m-am uitat in dreapta. Nici urma de vreo masina. Tot ce am vazut in schimb, a fost minunea mea de strada, umbrita de castani de-o parte si de alta a soselei, strada mea ca un tunel verde, galben, rosu, strada anilor mei de jurnale cu lacat si cheita.

Parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Mi-am scos castile din geanta, am pornit muzica si am plecat mai departe, cu Edith invaluindu-mi simturile. Am ridicat privirea de pe trotuar si mare mi-a fost mirarea sa vad ca afara era soare caldut, moale. Pasii parca deja se succedau mai usor, iar gandurile negre incepeau sa mi se risipeasca, padam-padam.

Am vazut din nou povesti in jurul meu, povestile oamenilor mult prea impovarati de ei insisi, povestile copiilor cu ghiozdane mai mari decat ei si cu tenisi prafuiti, povestea femeii de afaceri cu tocuri cui si ochi tristi, povestea barbatului care foaaarte probabil tocmai pleca de la amanta, dupa cat de atent se uita in dreapta si in stanga la iesirea din bloc. Povesti de care mi-a fost dor in tot timpul asta, si nici macar nu mi-am dat seama. Povesti pe care nu le voi mai neglija de aici inainte.

Am sa imi fac un target. Cel putin o zi pe saptamana am sa ies din casa, cu castile in urechi, si am sa merg fara tinta, sa imi umplu tolba cu povesti. Am sa fiu usoara ca un fulg (ma rog, asa, sufleteste vorbind, ca fizic, mai e ceva vreme pana acolo :P) Am sa imi scutur fruntea de orice ganduri care mi-ar impovara-o si am sa le zambesc trecatorilor. Chiar daca vor spune ca sunt putin dusa cu capul. Nu conteaza. Conteaza doar sa ne hranim sufletele cu ce ne face fericiti, nu?

Circular

Imi pun tot felul de intrebari despre cum evolueaza destinele oamenilor. Desi nu prea cred eu in chestia asta cu "de ce ti-e scris nu scapi", mi se pare fascinant cum pare ca ne invartim in cerc.

Am iesit la ceai cu fetele. Fetele mele din scoala generala. Fetele cu care am impartasit prima mea iubire, fetele cu care am fost in tabara, la filme, la cofetarii, fetele cu care am ascultat Ambra si Laura Pausini, fetele cu care am fumat prima tigara. Si mi-am dat seama ca nu mai avem mai nimic in comun. Vietile noastre s-au dus in directii atat de diferite, si totusi, 2 ceaiuri si 2 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca inca mai avem povesti sa ne spunem, inca mai avem lucruri de care sa radem, inca ne simtim bine una cu cealalta. E ca si cum m-as fi intors in timp. E ca si cum m-as invarti in cerc, ne-am despartit cu 14 ani in urma, doar pentru a ne intoarce una la cealalta.

In alta ordine de idei, ma gandesc la dragul meu drag, pe care l-am cunoscut tot cu vreo 14 ani in urma. Si ne-am indepartat apoi, doar pentru a ne regasi, apriga regasire as spune. :)) Din nou, ma invart in cerc.

Ma intreb, oare chiar totul e circular? Oare exista un punct in viata cand te vei izbi de fiecare din oamenii pe care i-ai lasat in urma? In mod cert nu e vorba de involutie, in mod cert nu se pune problema de stagnare. De acea ma intriga asa de mult ciclicitatea asta. Am certitudinea ca forma Pamantului nu are nimic de-a face cu asta. Am de asemenea certitudinea ca nici muzica sferelor pe care o auzea Eminescu nu are nimic de-a face cu asta. Atunci ce ne face sa ne intoarcem mereu de unde am plecat?

Nu credeam...

...sa-nvat a muri vreodata.

Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.

Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.

Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.

Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.

Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.

V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.

Sa fiti sanatosi!

Faux-Pas

Faux-pas sa depinzi de oameni. Te vor fute negresit, cand ti-e lumea mai draga! Argh!

Welcome to the Multiverse!

Daca e sa ne luam dupa Teoria Corzilor, intreaga materie este determinata de mult mai multe dimensiuni decat stiam noi, nu existam doar pe lungime, latime si inaltime, ci suntem construiti din sute, mii de corzi care vibreaza, definindu-ne astfel. Urmand aceasta teorie, ne aflam intr-un Multivers, nu Univers.

Incercati sa va imaginati ca fiecare vibratie a corpului vostru produce un alter ego. Incercati acum sa va imaginati ca ati putea cumva sa va vizualizati toate alter egourile pe care corpul vostru le vibreaza. E ca si cum te-ai afla pe un camp plin cu figuri de carton care te reprezinta, doar ca figurile nu sunt din carton, ci sunteti chiar voi. E ca si cum ai avea mereu o oglinda langa tine, in care sa iti vezi miscarile.

Am incercat sa fac exercitiul asta. E foarte amuzant. Pana la un punct. Pana la punctul unde descoperi ca vibratiile tale pot fi si urate. Cu totii credem ca suntem frumosi (si desigur ca acum nu ma refer la frumusetea fizica). Nici unul din noi nu vrea sa isi imagineze ca propriul lui sanctuar poate vibra si negativ. Daca ar fi sa va zugraviti un portret pe panza, sigur nimeni nu ar alege un rictus rautacios al gurii, un rid incruntat pe frunte, ci cea mai senina si blanda fata.

M-am gandit apoi ce as picta eu pe o panza. Si mi-am amintit si de Dorian Gray cu ocazia asta. Da, cred ca as alege sa imi pictez un portret pe care sa se vada toate corzile mele vibrante. Pe care sa se poata citi mania, supararea, tristetea, bucuria, linistea, impacarea. Si mi-as purta portretul cu mine mereu, m-as uita la el ca intr-o oglinda, sa stiu mereu ce coarda imi vibreaza la momentul T zero.

Control freak?

Despre lucrurile simple

De cateva zile, Nana insista sa imi spuna ca bucuria vine din lucruri simple. Ma gandesc des la asta, tot mai des in ultima vreme. Mi se pare ca am devenit un fel de burete care absoarbe totul. Orice lucru, cat de mic, cat de simplu, il iau si il asez cuminte in cutia mea de valori. Nu conteaza daca e o zi ploioasa, daca e un aer de munte sau o carte buna. Conteaza doar ca sunt lucruri simple, de care stiu ca am uitat multa vreme sa ma bucur.

Vezi tu, prietene, cu totii stim teoria ca trebuie sa te bucuri de lucrurile simple, cu totii am spus macar o data ca e maine ne vom opri sa mirosim iarba, si de fapt nici unul nu am facut-o. Si nici nu o sa o facem vreodata, pana atunci cand anumite lucruri ne vor fi negate, atunci cand dintr-un motiv sau altul nu vom putea sa le mai facem. Din acest punct de vedere, ma pot considera norocoasa de fapt: mi-e atat de frica de lucruri care probabil imi vor lipsi, incat nu mai las nimic sa treaca pe langa mine. Azi m-am surprins numarand masini rosii la semafor. Maine probabil am sa ma bucur de mirosul de Coccolino, iar vineri, cu putin noroc, am sa ies la soare si am sa ma uit la ultimele flori de magnolie, pana imi vor lacrima ochii de la lumina.

Va urez noapte buna acum, cu vise frumoase. Astept comentarii de la voi, spuneti-mi care e cel mai recent lucru simplu de care v-ati bucurat?

Primavara soarele se joaca-n mana ta

Parca asa spunea un cantec vechi. Da, primavara soarele se joaca cu siguranta in mana mea. Am innebunit de cand a venit primavara. Cot la cot cu salcamii si cu magnoliile. Primavara vine cu puteri supranaturale pentru mine. Primavara mi se dezmortesc gandurile, ideile, primavara am energie sa mut muntii din loc, primavara pot sa fac orice.

A inceput frumos primavara mea. Daca as fi caustica as spune ca inca sunt aici, deci a inceput extrem de frumos. Dar fiindca in aprilie nu pot fi caustica, am sa va spun doar atat: am o primavara si nu mi-e frica sa o folosesc. :p

FINALLY!!!!

The Diary of a Corporate Guy in Converse Shoes is FINALLY online! Enjoy it!

The World is Changed...

Am recitit zilele trecute postul de la inceputul anului. M-a apucat un ras de-a dreptul isteric cand am realizat cat de deplasata am fost. E crunt sa realizezi cum ti se schimba viata intreaga in doar cateva ore. Iar ce e si mai crunt, e sa iti dai seama ca tot ce poti sa faci este sa te adaptezi schimbarilor fara sa cracnesti, fara sa ai ceva de spus, fara sa ti se ceara parerea. Iti doresti tu sa iti schimbi viata? Iti doresti tu sa devii o mica mimoza? Iti doresti tu sa fii atenta la orice schimbare, cat de mica in corpul tau? Iti doresti sa fii intr-o anumita masura dependenta de unii si de altii? Nu m-a intrebat nimeni daca imi doresc lucrurile astea. Pur si simplu mi-au fost servite pe o tava, urata si amara tava, si pe care nu am avut nici o sansa sa o refuz. Astfel incat m-am adaptat. Voi, cei care imi sunteti aproape, stiti foarte bine despre ce vorbesc. Iar cei care nu stiti, probabil veti afla cu timpul.

Poate ca e cazul sa va pun pe toti in garda. Va fi lung drumul, va fi greu si urat, iar eu nu voi fi cea mai placuta companie intotdeauna. Vreau doar sa stiti ca sunt tot eu, ca nu mi-am dorit asta si ca urasc din tot sufletul ce mi se intampla, si vreau sa stiti ca la final, totul va fi bine. Ma vor ierta Hi-Q ca i-am citat fara sa cer voie :))

Si ca sa inchei intr-o nota pozitiva, va anunt pe toti ca prostia asta nu si-a gasit cu cine sa se puna! We ride, Rohirrim, we ride for a dreadful battle, we ride for the battle of our lives!

Cum sa pasesti in noul an

Probabil ca s-ar putea scrie tomuri intregi despre cea mai buna metoda de a pasi intr-un An Nou. Majoritatea vor spune ca e bine sa incepi anul punandu-ti o dorinta, ca e bine sa nu ai datorii peste an, ca e bine sa iti ceri iertare de la cei pe care i-ai ranit (chestie pe care nu o consider a fi dependenta de Anul Nou), ca e bine sa iti stabilesti niste rezolutii de care cu siguranta vei uita in 2 Ianuarie, odata cu prima tigara aprinsa sau cu prima cafea care o sa te ispiteasca intr-o cafenea draguta.

Eu cred ca e bine sa iti incepi anul cu rezervari. E bine sa iti incepi anul stiind ca aceleasi cladiri si aceiasi oameni si aceiasi pereti nu sunt singurii care te vor inconjura timp de 365 de zile. Asa ca am rezervari. Plec si sunt fericita ca plec. E ciudat cum in fiecare decembrie incep sa trepidez la gandul lunii Februarie din anul care urmeaza. Am vazut-o deja de mai multe ori decat am vazut Bucurestiul. Si nu m-am saturat de ea. Plec, deci. Intr-o luna voi avea bataturi si o mie de povesti fara cuvinte.

V-am mai spus, Venezia nu se poate povesti in cuvinte. Se aude acolo in spate, Balanel si Miaunel?