Despre dragoste. cu dragoste

Cand m-am indragostit prima oara, la 11 ani (da, asa de repede), era sigura ca e tot ceea ce imi doresc pentru tot restul vietii. Umpleam pagini intregi de jurnale cu semnatura mea cu numele lui de familie, mi se inmuiau genunchii in fiecare dimineata cand ajungeam la scoala, iar daca cumva ne intalneam accidental in afara orelor de scoala, ma lua cu ameteli la gandul ca nu o sa stiu ce sa spun. A durat patru ani marea mea dragoste. Dupa care drumurile ni s-au separat. Nu o sa va spun cum nu ne-am mai vazut niciodata de atunci si cum suspin eu gandindu-ma la ce ar fi putut sa fie. Dimpotriva, ne vedem si acum, chiar destul de des, suntem prieteni foarte buni. Se pare ca Planul era de fapt mai elaborat in ceea ce ne priveste.

Urmatorii iubiti pe care i-am avut nu au mai avut parte de acea "dragoste" cu stelute. Am inceput sa devin calculata, atenta la ceea ce fac, la cum ii privesc pe oameni, la ce spun. Am inceput sa inteleg ca relatiile nu se intampla pur si simplu. Relatiile se construiesc, cu munca, rabdare, intelegere, respect. Dragostea? Unde e dragostea? Dragostea vine. Creste, se imbogateste, se adanceste, se sedimenteaza, si in final devine reala. 

Dupa cum probabil va imaginati, cineva a declansat postul asta. Da, e cineva care mi-e tare drag si care se lupta cu niste monstri. Mi-ar placea sa ii pot lua pe toti si sa ii arunc cat mai departe de el. Insa fiecare dintre noi trebuie sa isi duca singur bataliile. Ma multumesc sa stiu ca poate va citi postarea aceasta si ii va ramane in minte cel mai important lucru de aici: munca multa si respect, dragul meu!

To the Princess of the Elephants

Din timp in timp, imi revine in minte experienta Ashes and Snow. Ii spun experienta, pentru ca e mult mai mult decat o colectie de fotografii, e mult mai mult decat un film de arta, e mult mai mult decat o serie de scrisori. Ashes and Snow e o experienta care imi atinge toate simturile, ma deconecteaza de la realitate si ma transpune intr-o lume aproape fictiva, pe care nu as crede-o a fi reala, daca nu as sti ca Gregory Colbert exista. 

Am gasit cateva extrase din scrisorile pe care Colbert i le-a scris sotiei sale. Pana ajunge cartea in mainile mele, ma multumesc cu extrasele. 

Letter 1: "To the Princess of the Elephants.

I disappeared exactly one year ago today. On that day I received a letter. It called me back to the place where my life with the elephants began.

Please forgive me, for the silence between us has been unbroken for one year.

This letter breaks that silence. It marks the first of my three hundred and sixty-five letters to you, one for each day of silence.

I will never be more myself than in these letters.

They are my maps of the bird path, and they are all that I know to be true."
  

Letter 7: "In the beginning of time, the skies were filled with flying elephants. Too heavy for their wings, they sometimes crashed through the trees and frightened other animals.

All the flying grey elephants migrated to the source of the Ganges. They agreed to renounce their wings and settle on the earth. When they molted, millions of wings fell to the earth, the snow covered them, and the Himalayas were born.

The blue elephants landed in the sea and their wings became fins. They are whales, the trunkless elephants of the oceans. Their cousins are the manatees, the trunkless elephants of the rivers.

The chameleon elephants kept their wings but agreed never again to land on the earth. They change the colors of their feathers every day. Today they are azure, and when it rains they are the color of pearls.

When they go to sleep, the chameleon elephants always lie down in the same place in the sky and dream with one eye open. The stars you see at night are the unblinking eyes of sleeping elephants, who sleep with one eye open to best keep watch over us."

Letter 68: "A pod of whales was lying like long recycling Buddhas on the sea.
My sister and I put our ears to the bottom of the boat so we could listen to their songs.

We turned to my grandfather and asked, 'What do their songs mean?'

'The whales do not sing because they have an answer,' he said.
'They sing because they have a song.'"

Letter 74: "I still have the first letter that you wrote to me. I carry it like a garden in my pocket.

If you come to me at this moment
Your minutes will become hours
Your hours will become days
And your days will become a lifetime.

I am never sure if I am reading the letter or if the letter is reading me."
  

 "I saw promises I did not keep
...
wounds I did not heal
...
tears I did not share
...
lovers I left behinde
...
dreams I did not live.

I saw all that was offered to me that I could not accept.
I saw the letters I wished for but never received.

I saw all that could have been
but never will be."

Letter 77: "Man has been walking the earth for millions of years, but the first letter was written only six thousand years ago... Who was the man or woman who finally decided that the tongue was not enough? ... Were they trying to restore the sacredness of words by writing them down? ... Now, thousands of years after the first letter was written, the purity of written words has almost completely perished... Maybe there is a way to speak to you through the lens of my camera about a world without words."

Letter 84: "An elephant with his trunk raised is a ladder to the stars.
A breaching whale is a ladder to the bottom of the sea.
My photographs are a ladder to my dreams.
These letters are ladders to you."

Letter 86: "My imagined edens have no words. Images, unlike words, can speak of silence without breaking it... The subject's eyes are closed in the images of my books of eden... Only when the eyes are looking inward can you see the edens within."

Letter 88: "I'm struggling in relearning what I knew as a child that enabled me to see animals with clear eyes. Without that clarity even my ears seem to miss much of the sublime music of nature... What a lonely species we have become.
The longer I watch the savannah elephants,
the more I listen,
the more I open.
They remind me of who I am...
May the guardian elephants hear my wish to collaborate with all the musicians of nature's orchestra.
I want to join the dance that has no steps.
I want to become the Dance."

Letter 184: "A compass and a pen can give you a reading on the lay of the river, but no mechanical instrument can measure the motion of the heart... One day, when you have crossed your last river, you will stand before an elephant who will measure the value of your life not by how many miles you have traveled and how much you have seen, but rather by how much you have loved."

Letter 239: "When I look up at the sky, I see the eyes of flying elephants.
They all have one name.
Wonder."

Letter 362: "The fate of all birds is to fall, but the phoenix is the only bird that transcends her own death...
The fate of man is to fall, but some find a way to transcend their deaths. In this brief moment on earth, they succeeded in singing their song. The list of human birds of phoenix is long: [ ... ]
There are millions of men and women who are also birds of phoenix, whose stories are unknown... but whether they are known or unknown, man or elephant, all phoenixes share the same dance:

Feather to Fire
Fire to Blood
Blood to Bone
Bone to Marrow
Marrow to Ashes
Ashes to Snow." 

"...what matters is not what is written on the page
what matters is what is written in the heart..."
    Ashes and Snow: A Novel in Letters - Gregory Colbert

The Facebook Delusion

Facebook, locul unde toti suntem fericiti si vietile noastre sunt glam & glitz, locul unde suntem interesanti si avem opinii sustinute de linkuri, locul unde, la adapostul x-ului din dreapta postarilor, suntem stapani pe viata noastra. Aceeasi viata pe care atunci cand inchidem calculatorul nu suntem in stare sa o traim, aceeasi viata pe care o construim in asa fel incat sa fim siguri ca atrage like-uri.

Nesiguranta de sine? Nici pe departe. Probleme de apreciere? Nici vorba. Suferim de un sindrom simplu, sa ii spunem the Facebook delusion. Avem impresia ca suntem inconjurati de sute, mii de prieteni, care vor sa stie ce facem, unde mergem, cu cine ne petrecem timpul, cum ne distram, ce muzica ascultam, ce carti citim (ma rog, pentru rotunjimea frazei am adaugat si bucata cu cartile, din nefericire cred ca sunt prea putini interesati de literatura).

Nu, nu vrea nimeni sa stie ce faci. Cei care vor cu adevarat sa stie toate lucrurile astea, sunt langa tine. Fizic. Cei care vor sa stie cum te distrezi te vor chema in oras cu ei la o petrecere, cei care vor sa afle cum ti-e viata, te vor suna sau te vor vizita, cei carora le pasa daca esti fericit sau trist vor sti asta fara sa dea like.

Ma felicitam ca lista mea de prieteni numara doar oameni pe care ii cunosc sau pe care ii admir si mi-ar placea sa ii cunosc. Se pare ca nici macar filtru acesta nu e suficient. Pe unii ii cunosc, dar mi-as dori sa nu. Astazi mi-a fost bombardata pagina principala cu postari despre actorul Serban Ionescu, poze cu copii in perfuzii care vor primi un paracetamol pentru fiecare like si niste apa pentru paracetamol pentru fiecare share (geniala ideea!), muzica populara, muzica maghiara, si alte lucruri care nu ma intereseaza nici cat negru sub unghie. In timp ce scrolluiam pagina, ma gandeam ca poate e timpul sa imi sterg contul de Facebook. Dar ce ma fac cu toti oamenii care au ceva de spus, oakeni de la care aflu lucruri interesante, oameni care imi sunt dragi?

Incepem curatenia, deci, incepem sa ne vindecam de aceasta Facebook delusion, pastram doar calitate.

Si acum, intrebarea pentru nota 10: share-uim acest post pe Facebook? :))

Buona morte, amaro mio

"Buona notte, amore mio."

Azi dimineata am aflat ca s-a stins din viata Lucio Dalla. Am crescut cu Dalla, am crescut cu Caruso. Si nu mai e. Nici el, nici... Unde naiba mergeti toti?

Nu mai e nimic asa cum era acum cativa ani. Decorul e acelasi, actorii sunt tot mai putini, tot mai mici, tot mai impovarati. Am numarat duminica. Nu mai inteleg nimic. Eram sapte cu totii. Eram sapte si eram magnifici. Acum suntem patru. Daca am putea functiona cu procentaje, nu cred ca suntem nici macar patru, fiecare dintre noi e ciuntit. Si ai crede ca daca timpul trece, procentele se reintregesc. Ai crede ca te refaci, ca iti ajunge sa stii ca ai in tine ceva din cei ce nu mai sunt, ca e suficient ca sa iti creasca aripile la loc. Mare minciuna. Mare, mare prosteala. Nu e asa, sa nu ii ascultati. Nu exista ceara care sa lipeasca penele la loc.

Nu-mi pot pune gandurile in ordine suficienta ca sa pot fi coerenta. Nu imi pot aduna toate bucatile de amintiri ca sa pot zugravi un tablou complet. Dar, cumva, in mine, toate au sens si toate sunt acolo unde trebuie sa fie. In mine e bine si e cald si e liniste. In mine au cu totii loc.

"Buona morte, amaro mio".

Postare aparent fara tema

E ceva vreme de cand nu am mai scris. Cred ca de doi ani incoace, fiecare post al meu ar fi trebuit sa inceapa asa. Nu as sti exact de ce nu am mai scris. Cred ca de teama de a nu imi varsa nadufurile, doar pentru a regreta doua minute mai tarziu. Da, ar fi existat si optiunea delete post, dar pare-se ca nu imi mai place sa ma dezic de lucruri.

Nu stiu despre ce vreau sa scriu. Mi se intampla atatea lucruri, frumoase si bune, sunt exact acolo unde trebuie sa fiu, stiu asta cu certitudine, nu ma apasa nici un nor pe umeri. Si am o mie de teorii si de idei in cap, si, cumva, blogger-ul nu imi e niciodata la indemana atunci cand imi trec prin cap. Pentru ca, surpriza, ideile nu vin atunci cand le ceri si le cauti. Vin atunci cand te astepti mai putin: cand te uiti adormita pe geamul tramvaiului, cand stai la o discutie cu cineva (cica e nepoliticos sa te intrerupi din discutie si sa te apuci sa scrii, ce chestie!), cand te scufunzi sub dus seara.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de mult mi-ar place ca oamenii sa fie cu doua minute mai buni. Spun doua minute, pentru ca in general, o fapta buna, oricat de mica, nu iti fura mai mult de doua minute din timp. Dar poate ca e infatuat din partea mea sa incerc sa dau lectii de umanitate.

As fi vrut sa va povestesc despre cat de tare cred ca lucrurile intotdeauna se aseaza, ca fiecare om isi are rostul, ca nimic pe lumea asta nu e infinit (mai ales zilele proaste), ca lumea e atat de frumoasa pe cat ne dorim noi sa fie. Dar poate ca e pueril sa dezvolt in cateva randuri un subiect despre care pana acum s-au scris tomuri intregi.

As fi vrut sa va povestesc despre tot ceea ce ma face fericita si tot ceea ce ma intristeaza. Despre lucrurile simple, cum e ninsoarea de afara, care ma linisteste peste masura si ma transporta intr-o clipire in anii cand zapada nu exista pentru un alt motiv decat pentru a imi servi mie drept saltea pe care sa sar. Despre fiecare oftat pe care ceva sau cineva mi l-a starnit. Dar poate ca lucrurile astea sunt putin prea personale ca sa le dezvolt aici.

Mi-am recitit cateva posturi mai vechi zilele trecute. Mi se pare foarte ciudat faptul ca nu imi dau seama cat de mult m-am schimbat sau daca am facut-o. Desigur, ati putea sa imi spuneti ca m-am schimbat cu siguranta. Se numeste "a te face mare". Cu toate astea, fundamental vorbind, probabil ca sunt tot aceeasi. Doar putin mai retinuta si mai grijulie. Doar putin mai atenta si mai permisiva. Si putin mai rusinoasa si mai doritoare de a fi invizibila uneori.

Asa incat, pana la urma, despre ce scriu acum? Habar nu am. Despre cat de mult mi-ar place sa scriu mai des, despre nevoia de a imi asterne gandurile uneori, despre tristetea patologica ce zace dintotdeauna in mine? Poate nici macar nu conteaza. Poate conteaza doar sa imi dezmortesc degetele. Poate nici nu ar trebui sa public postul asta. Desigur, insa, ca am sa o fac.

Poate pana maine ma hotarasc despre ce vreau sa scriu.

Geanta de voiaj

Miroase a iarna. Miroase a zapada care sta sa cada. Saptamana trecuta am inceput sa aprind lumanarile de mere si scortisoara. Ancu si Arle ne-au adus primul glob pentru bradul de Craciun. Parca nu mai trece odata luna noiembrie! Parca se incapataneaza sa se lungeasca si sa isi tarasca zilele reci si anoste pana ti se intinde rabdarea la maxim!

Nu-i nimic! Avem ac de cojocul lunii asteia! Avem ceai, avem cizme calduroase, paltoane usoare si moi, avem manusi lungi si casti in urechi. Parca luna asta e construita special sa te lase sa te acomodezi cu toata nebunia Craciunului, sa iti dozezi exaltarea, sa iti antrenezi picioarele pentru mers pe jos la putine grade si sa te scuturi de orice te-ar apasa. Asa ca exact asta o sa fac: o sa imi adun toate gandurile, toate asteptarile, dezamagirile, supararile, o sa le arunc intr-o geanta si o sa le imprastii pe strazi.

Am plecat, va pup!

Boardgames - Where Friendships go to Die

Nu ne plac defel jocurile collaborative. Trebuie sa fie bataioase, sa ne certam, sa ne luam de cap si sa ne juram unii altora ca nu vom mai juca acel joc niciodata. De cele mai multe ori ne tinem de cuvant, asta daca luam in cosiderare faptul ca "niciodata" inseamna de fapt "pana data viitoare cand vom juca acelasi joc".

Colectia de boardgames a inceput acum 400 de ani, cu un Risk imprumutat. Care inca este in posesia noastra, se pare ca proprietara nu il revendica. Si de acolo, serile linistite cu o carte in mana sau in fata televizorului la un film (de calitate indoielnica, mai nou), s-au transformat in seri de "Cum sa faci pact cu EL? Stii bine ca o sa te atace si o sa te scoata de pe harta!". Am jucat foarte mult Risk. Nu imi amintesc sa fi castigat vreodata, cel putin nu cand e si Alecu la masa. Dar nu conteaza. As pierde oricand o partida de Risk doar ca sa ma mai cert putin cu oameni de care, de altfel, imi este extrem extrem de drag.

Insa nu despre Risk e vorba aici. Risk-ul doar a dat tonul. Au urmat rand pe rand, Activity, Scrabble, Saboteur, Mystery Express, Settlers of Catan, Fresco, Jenga, Dixit, Ticket to Ride, Small World, Diplomacy. Sunt refreshing si iti pun la incercare o parte a creierului tau care nu credeai ca exista, sau daca stiai ca exista, in mod sigur nu mai functiona de ceva vreme. Timp de o ora, o ora si jumatate, poti sa fii ceea ce iti doresti, fara sa te mai chinuie stressul zilnic. Poti sa fii un inspector undercover, poti sa fii un soldat care apara cu indarjire Ukraina, poti sa fii un fotograf care investigheaza o crima, poti sa aberezi cat vrei tu pe baza unor cartonase frumos pictate, poti sa iti arunci de pe umeri orice fel de povara.

Se spune ca nu ne oprim din joaca atunci cand imbatranim, ci imbatranim atunci cand ne oprim din joaca. Sper sa nu se intample prea curand asta, si daca vom reusi sa avem o colectie precum cea din imagine, voi fi extrem de incantata. Asta va insemna ca nu vom imbatrani niciodata!

The Wrong Kind of Right

I may have been wrong so many times, I may have believed I was right, I may have made faulty decisions, I may have never seen the big picture for what it really was. I will never know how right or wrong I was. Still, I know one thing: I am the best me I ever was!

Wag the Dog in varianta .ro

De vreo cateva zile bune toate canalele de stiri fac chefuri peste chefuri, pentru ca Terra s-a suparat putin si a zdruncinat Japonia rau de tot. Desigur, intre timp a izbucnit si razboiul in Libia, nici Yemen-ul nu sta cu mult mai bine, ma rog, toate conflictele mondiale au devenit fief-ul jurnalistilor de senzatie.

Am urmarit timp de cateva zile feed-ul live al celor de la Reuters, imediat dupa dezastrul din Japonia. Frumos, scurt si la obiect, fara pareri, fara prezumtii, fara insinuari si supozitii. Dupa care, intr-una din zile, am deschis televizorul. Pe Antena 3, pentru ca deh, e canal de stiri. Si nu mica mi-a fost mirarea sa dau de un ditamai reportajul realizat la Centrala de la Cernavoda. Imi zic: sa vedem despre ce o fi vorba, poate niste experti de acolo explica oamenilor de rand ce inseamna cand un reactor nuclear se topeste, poate ne povestesc despre tehnologia din spatele centralei de la Fukushima. Pe naiba! Moderatoarea intreba intr-una cu o voce extrem de grava daca expertii nostri considera ca suntem in pericol de explozii sau scurgeri de elemente radioactive, iar oamenii de acolo se chinuiau sa explice in cat mai putine cuvinte ca lucrurile la centrala de la Cernavoda stau asa cum stateau si in urma cu o saptamana, o luna, un an. Adica totul e in regula.

Buuuuun. Am depasit momentul, m-am gandit ca a fost pur si simplu un reportaj menit sa aminteasca romanilor ca avem si noi o centrala nucleara. In urma cu jumatate de ora insa, am deschis televizorul. Din nou pe Antena 3. Si nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit urmatoarea stire, din care spicuiesc: "expertii SUSTIN ca nivelul radiatiilor din zona este normal", "SE PARE ca centrala nu este in pericol IMINENT sa fie lovita de un tsunami, in special pentru ca nu se afla in zona cu risc seismic ridicat, si pentru ca Marea Neagra nu poate genera astfel de tsunamiuri", "NI S-A COMUNICAT ca generatoarele alternative sunt mai puternice decat cele de la Fukushima". In traducere libera, expertii au zis ca e asa, insa noi nu suntem siguri, daca un pericol nu este iminent, aia inseamna ca el exista, insa nu e dupa colt, si ni s-a comunicat, adica aia zic ca e asa, insa nu putem sa ne punem gatul pe butuc pentru asta.

Titlul postului acestuia nu este intamplator. Mi se pare ca tot ceea ce se difuzeaza pe televiziunile nationale este corupt, mizer, neadevarat, superfluu si menit sa distraga atentia publicului de la adevaratele probleme. Cum care adevaratele probleme? Ah, nu mai stim care sunt ele din cauza afluxului mare de balast mediatic? Este cel putin trist, daca nu chiar tragic. Si ma intreb ce am putea face pentru a reda oamenilor dreptul sa cunoasca realitatea asa cum este ea, nu prin ochii dirijati de interese ai patronilor de televiziuni.

Raise Your Glass!

Pentru 2011, pentru voi toti, pentru ca we will never be anything but loud!
I love you all!

Two Wrongs Make a Right, One Wrong Makes Everything Right

Ar trebui sa fac un bilant, ca asa se poarta la final de an. Si daca e sa ma iau dupa conceptia tuturor celor din jurul meu, ar trebui sa incep bilantul cu "abia astept sa se termine anul acesta, a fost un an oribil!"

Ei bine, m-am gandit mult daca a fost sau nu un an oribil. Si concluzia la care am ajuns este ca anul acesta probabil ca a fost unul dintre cei mai buni ani ai mei. Lasand la o parte problemele de sanatate, nu cred ca am fost vreodata mai linistita si mai implinita. Anul acesta mi-a adus inapoi oameni dragi, oameni fara care sufletul meu nu poate fi linistit, anul acesta mi-a adus locuri frumoase, cu povesti nenumarate, locuri pe care le-am strabatut cu dragul meu drag si cu oamenii de care vorbeam mai sus. Anul acesta mi-a adus atat de multe emotii, cat nu as fi crezut ca poti trai intr-o viata intreaga.

Insa toate astea nu ar fi insemnat nimic, daca anul 2010 nu mi-ar fi adus ceea ce pretuiesc acum cel mai mult: liniste. Am invatat anul acesta sa imi las la o parte temerile, frustrarile, supararile, nemultumirile, si sa imi incep fiecare zi spunandu-mi ca e bine... e din ce in ce mai bine...

2011 va fi mai bun. Stiu asta, o simt prin toti porii. Asa ca va urez si voua un 2011 cel putin la fel de incredibil cum a fost 2010-le meu. Si va iubesc, asa de mult va iubesc, si nu v-o spun niciodata, dar va iubesc, bah!

Stati acasa!

A nins. In Timisoara nu s-a miscat nici un utilaj de deszapezire. Drept urmare, se circula cu viteza melcului turbat. Patru din zece masini nu sunt echipate cu cauciucuri de iarna. Sase din zece soferi merg ca lesinatii de teama sa nu cumva sa le derapeze masina. Derapeaza la fel de tare si la 20km/h, si la 50km/h. Alegem 20, sa fim "on the safe side". Trei din zece soferi in timpul anului nu folosesc masina, deoarece le place sa mearga pe jos. Mai putin iarna, cand ninge si ne topim cu totii din cauza ninsorii. Atunci isi scot javrele de Dacii 1300 si se dau de-a dura cu ele pe soselele orasului. Sapte din zece soferi pur si simplu se blazeaza si isi spun ca daca asta e mersul lucrurilor, asa mergem si noi. Se conformeaza si petrec zeci de minute pe distante de 3 km.

Si uite asa, multimile de mai sus se intrepatrund si ajungi la trista concluzie ca cei doi soferi din zece care au cauciucuri de iarna si s-ar descurca sa conduca pe zapada fara probleme, au de suferit. Mi se pare absolut absurd sa faci O ORA pe Ar-Tm, 47 de km in cap, pentru ca se merge cu 20km/h. Ce e si mai trist e ca drumul fusese curatat. Era doar ud. Atat. Apa. Si se rula cu 20km/h. Drept pentru care, sunt convinsa ca in momentul in care Ale a depasit o coloana intreaga cu ametitoarea viteaza de 50km/h, brusc a devenit "nebunul ala care depaseste o coloana, el nu vede ca se merge incet?"

Astfel incat, dragi participanti la trafic, voi cei care nu aveti cauciucuri corespunzatoare, nu stiti sa conduceti in general si pe zapada in special, nu va grabiti niciunde, va rog eu mult, nu ati vrea sa stati acasa?

Be Italian!

Mi-ar place sa traiesc in Italia. Glamour, clasa, stil, locuri superbe, muzee, cladiri ametitoare, cafea extraordinara, muzica incredibila, Venezia si Ligabue :D

Am atat de multe povesti care ma leaga de Italia, de Venezia cu precadere, incat daca ar fi sa le astern pe toate aici, as posta zilnic timp de un an si tot nu as reusi sa le fac dreptate tuturor. Doua dintre ele insa imi sunt dragi in mod deosebit. Una in care, cot la cot cu the Cookie, am reusit sa ratam tot intr-o zi, insa pe aceea o pastram pentru sarbatori, si inca una despre Walter Berton si extraordinarele lui lucrari.

Februarie, soare moale si 16 grade. O zi aproape ireala pentru o laguna batuta de vanturi din toate cele patru zari, si inca si pe timp de iarna. Asa ca ne-am scos caciulile, ne-am scos manusile, ne-am descheiat paltoanele si am luat-o in pas saltat spre piateta de langa Ponte dell'Accademia. O piateta superba, micuta, ticsita de terase mici si cochete, de la care miroase intr-una a cafea. De cum am intrat in piateta ne-a atras atentia o taraba colorata. Ne-am dus glont spre ea, si am descoperit un perete intreg de pluta pe care erau prinse cu ace de gamalie picturile lui Walter Berton. Walter ne-a salutat politicos, ne-a intrebat ce anume ne-ar place si a inceput sa ne povesteasca despre tehnica folosita. Nu am auzit nimic din ce ne-a spus. Ma uitam la el fascinata. Mi-am dat seama ca acest Walter era intruchiparea imaginii fanteziei mele despre ceea ce trebuie sa insemne un pictor: o bascuta verde pe cap, un fular infasurat strans in jurul gatului, manusi fara degete, cu mansetele indoite si camasa iesita din pantaloni. Sa nu ma intelegeti gresit, nu descriu aici un om murdar, ci un om curat, ingrijit, si extrem de bland.

Ne-am uitat la lucrarile lui minute in sir. Le-am fi luat pe toate. La un moment dat, cand parea ca nu vom mai depasi impasul alegerii, eu trageam spre o lucrare care reprezenta Canalul Grande la rasarit, iar Alecu spre niste detalii de pe un pod, dintr-un colt ne-a sarit in ochi EA: o litografie superba, un contur fin al basilicii San Marco, evident neterminata, insa absolut sclipitoare. Ii lipseau atat de multe, si totusi, nu mai era nevoie de nimic in plus. Am vrut-o din secunda cand am vazut-o. L-am intrebat pe Walter daca ne mai poate face inca una care sa arate la fel. Ne-a invitat sa ne asezam la o cafea la una din terase si sa il lasam jumatate de ora.

Asa ca am luat inca un latte macchiato, probabil al cincilea pentru ziua aceea, si am stat cuminti. Langa noi, un papusar tocmai isi asezase "menajeria" si isi incepuse spectacolul cu o papusa fara fata. Mai incolo putin, o tanara chinezoaica iti scria numele cu niste buretei desenand tot felul de dragoni si delfini, pentru doar cateva monede. Mi-a trecut acea jumatate de ora prin toti porii, am filtrat-o prin toate emotiile posibile si imposibile, am savurat-o din plin si la capacitate maxima. M-am simtit de-a lor, m-am simtit libera si fara vreo apasare, am simtit ca nu e nimic pe lumea asta care sa imi poata strica acea zi. Mi-am luat si jumatatea de Puntea Suspinelor de la Walter si am plecat din piateta cu lumea intreaga in palma mea.

Asta e povestea lui Walter, caruia nu pot decat sa ii multumesc pentru frumusetile pe care ni le-a daruit, dar si pentru acea jumatate de ora in care am inteles ca nu e nimic pe lumea asta mai frumos ca momentele cand ti-e cald in suflet, dintr-un motiv sau altul.

Nu e oare ironic?

Azi-noapte urmaream programele de stiri ale televiziunilor nationale. Toate vorbeau despre acelasi lucru, si anume trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu. M-am trezit in miez de noapte bantuita de "Ruga pentru parinti" doar pentru a imi da seama de dimineata de ironia sortii. Intr-un alt noiembrie 6, aveam in cap exact aceleasi versuri. Insa intr-un context mult mai dureros.

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

La Serenissima - It's a Wrap

Desi Alecu este inginer de profesie, aceasta nu a fost un impediment in calea dezvoltarii simtului artistic. Dimpotriva, s-ar putea spune ca pregatirea lui profesionala l-a ajutat in intelegerea procesului tehnic necesar creerii unei fotografii. Mai mult decat atat, atentia pentru detalii si perfectionismul, caracteristici pregnante pentru un inginer, s-au dovedit a-i fi de un real folos la compunerea cadrelor si transpunerea lor de la o simpla idee la un rezultat spectaculos.

Faptul ca La Serenissima este prima colectie pe care Alecu Grigore o expune nu este o intamplare. La doar cateva luni de la inceputul calatoriei in lumea fotografiei, Alecu a ajuns in Venezia, oras de care artistul s-a indragostit definitiv. A stiut inca de pe atunci ca se va intoarce la chemarea Serenissimei si ca doua mari iubiri s-au descoperit una pe cealalta: fotografia si Venezia. Pentru Alecu pasiunea pentru fotografie si fascinanta atmosfera a Carnavalului de la Venezia au devenit coordonate esentiale menite sa redea o lume colorata, aproape ireala.

Daca la inceput exista doar entuziasmul fotografului amator, iata ca dupa cinci ani, Alecu Grigore prezinta o colectie de lucrari mature, imagini care redau o Venezie incantatoare, mascata, scaldata in lumina moale a rasaritului din laguna. Prin aceste lucrari, artistul reușește perfect, printr-un nemărginit altruism, să împartă celor din jurul său vise, uneori nostalgii sau povești încă nespuse, adunate toate într-o pleiadă de forme și culori, etalate cu atâta farmec pe o banală bucata de panza.

In perioada Carnavalului, Venezia se inunda in culoare si exuberanta, strazile sunt impanzite de localnici si turisti costumati in personaje imaginare sau care reproduc figuri cunoscute. Insa dimineata si seara, Venezia redevine laguna tacuta, molcoma, uneori chiar trista. Lucrarile din aceasta colectie redau exact aceste doua fete ale Veneziei, o parte din ele prezinta portrete ale mastilor de Carnaval, iar cealalta parte portretizeaza La Serenissima asa cum este ea cand mastile se retrag: linistita si nostalgica.

Pe strazile Venezie, fotograful isi poarta aparatul ca pe propria-i mască, cu un grotesc obiectiv îndreptat amenințător înspre orice formă de “Altfel” i s-ar ivi naiv și firesc în cale, pleacă la vânătoarea de Miracol și Iluzoriu, adunând astfel Oameni și Cuvinte, stropi de rouă sau de Soare, valuri de ape sărate sau de Lumină. Tot aici, Apa și Cerul, Cântecul și Stelele, Pielea și Porțelanul, trăiesc într-o omogenitate absolută cu neguțătorul shakespearian, gondolierul medieval sau bizantina piață a sfântului Marcu, în acest timp și spațiu al eternelor iubiri si al tradarilor furtunoase.

La Serenissima

Pentru ca am decis deja ca La Serenissima nu se poate povesti in cuvinte, incercam sa o povestim in imagini. Va asteptam vineri, 15.10.2010, la orele 19:00, la vernisajul primei expozitii de fotografie a lui Alecu Grigore.

Ochii care nu se vad, se uita

Exceptie fac ochii negri. Ochii negri nu prea se uita.

De doua zile imi citesc jurnalele din generala si liceu. E extraordinar de amuzant, si in acelasi timp, e extraordinar de trist. E amuzant pentru ca realizez ca exista cateva cuvinte care m-ar putea carateriza pentru ceea ce eram atunci, si toate descriu stari patologice, si trist pentru ca imi dau seama ca aproape nu o cunosc pe fata aia.

Dar nu despre asta era vorba. Era vorba de ochii negri. Mama, mama, rau m-au mai chinuit pe mine ochii negri. Primul jurnal care mi-a picat in mana a fost cel inceput in clasa a sasea. Jurnal cu lacat si cheita, bine ca intre timp am renuntat la masura asta de siguranta, altfel ar fi trebuit sa ma apuc de lock-picking. Ce trairi, ce emotii, ce sa va povestesc? M-am topit patru ani de zile de dragul lui M., niciodata nu stiam daca ma baga in seama, de ce ma baga in seama, daca ii place si lui de mine, azi imi placea, maine il uram, un rollercoaster demn de Disneyland, I tell you :))

Cativa ani mai tarziu, o alta agenda. Una fara lacat de data asta. Credeam ca descoperisem eu un loc mai sigur pentru depozitat jurnalul. Pana la primele pagini scrise de mama mea :)) Dar asta e o paranteza. Ei, daca in generala ma chinuiam eu rau de tot sa intru in contact cu persoana mea, in liceu m-am descoperit. O femeie nebuna. Patologic. Serios. O femeie care in prima faza nu vedea altceva decat P., doar ca P. nu indeplinea conditia obligatorie pentru zbucium sufletesc: ochii. Avea ochi caprui. Asa ca nu e de mirare ca 20 de pagini mai tarziu gasim astfel de afirmatii: P. ma enerveaza. Dupa care, oh, dear Lord! Il descoperim pe R., cu cei mai negri ochi care exista pe planeta, frumos de pica, inabordabil, ce mai? Reteta succesului. Sau nu. Paginile care ii sunt dedicate, si sunt muuuulte, credeti-ma, se intind pe un an de zile bun, sunt pline de nedumeriri si de dileme si de dorinte ascunse si de dureri si intrebari fara raspuns. I-am scris chiar si o scrisoare, pe care printr-un miracol nu i-am dat-o. I-am citit lui Jules din ea. Mi-a zis sa ma bat pe umar ca nu i-am dat-o, which I did.

Stiti ce mi-ar place mult de tot? Mi-ar placea sa citesc jurnalele altora, in care scrie despre mine. Ma intreb, daca eu acum ma percep ca fi fost o femeie nebuna, oare cum ma percepeau cei cu care intram in contact? :))

PS: Negri, negri si pana la urma am ajuns la albastri :D

This is NOT the Winter of Our Discontent

Vine iarna, vine iarna, vine frigul si ceata si ploile si intr-un final si zapada. Insa mai presus de toate astea, vine anotimpul ceaiurilor negre cu lapte, al paturilor moi si al lucrurilor frumoase!

Ah, I soooo cannot wait!!!

Luni

Lunea nu prea functionez la capacitate normala. Cred ca am unele sechele din vremea scolii, cand detestam lunea la maxim! Asa incat cand m-a sunat Jules sa ne vedem pe la 5, am acceptat, desi corpul meu era la un pas de a intra in hibernare. Insa cumva, simteam nevoia sa ma vad cu ea. Stiam ca urmeaza sa plec la Cluj pentru operatie, si parca aveam nevoie de fete prietenoase inainte de pasul asta.

In cel mai non-caracteristic outfit pentru mine, baggy pants si adidasi, am iesit pe usa incruntata. Nu mi-a placut deloc de mine pana la coltul strazii. Calcam apasat si greoi, cu privirea in pamant, cu o mie de ganduri care stateau sa imi picure de pe frunte. Am strabatut strada bunicii mele, strada unde am copilarit, fara sa mai numar pasii pana la colt, asa cum faceam cand eram copil. M-am asezat tafnoasa la trecerea de pietoni si m-am uitat in dreapta. Nici urma de vreo masina. Tot ce am vazut in schimb, a fost minunea mea de strada, umbrita de castani de-o parte si de alta a soselei, strada mea ca un tunel verde, galben, rosu, strada anilor mei de jurnale cu lacat si cheita.

Parca mi s-a ridicat un val de pe ochi. Mi-am scos castile din geanta, am pornit muzica si am plecat mai departe, cu Edith invaluindu-mi simturile. Am ridicat privirea de pe trotuar si mare mi-a fost mirarea sa vad ca afara era soare caldut, moale. Pasii parca deja se succedau mai usor, iar gandurile negre incepeau sa mi se risipeasca, padam-padam.

Am vazut din nou povesti in jurul meu, povestile oamenilor mult prea impovarati de ei insisi, povestile copiilor cu ghiozdane mai mari decat ei si cu tenisi prafuiti, povestea femeii de afaceri cu tocuri cui si ochi tristi, povestea barbatului care foaaarte probabil tocmai pleca de la amanta, dupa cat de atent se uita in dreapta si in stanga la iesirea din bloc. Povesti de care mi-a fost dor in tot timpul asta, si nici macar nu mi-am dat seama. Povesti pe care nu le voi mai neglija de aici inainte.

Am sa imi fac un target. Cel putin o zi pe saptamana am sa ies din casa, cu castile in urechi, si am sa merg fara tinta, sa imi umplu tolba cu povesti. Am sa fiu usoara ca un fulg (ma rog, asa, sufleteste vorbind, ca fizic, mai e ceva vreme pana acolo :P) Am sa imi scutur fruntea de orice ganduri care mi-ar impovara-o si am sa le zambesc trecatorilor. Chiar daca vor spune ca sunt putin dusa cu capul. Nu conteaza. Conteaza doar sa ne hranim sufletele cu ce ne face fericiti, nu?

Circular

Imi pun tot felul de intrebari despre cum evolueaza destinele oamenilor. Desi nu prea cred eu in chestia asta cu "de ce ti-e scris nu scapi", mi se pare fascinant cum pare ca ne invartim in cerc.

Am iesit la ceai cu fetele. Fetele mele din scoala generala. Fetele cu care am impartasit prima mea iubire, fetele cu care am fost in tabara, la filme, la cofetarii, fetele cu care am ascultat Ambra si Laura Pausini, fetele cu care am fumat prima tigara. Si mi-am dat seama ca nu mai avem mai nimic in comun. Vietile noastre s-au dus in directii atat de diferite, si totusi, 2 ceaiuri si 2 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca inca mai avem povesti sa ne spunem, inca mai avem lucruri de care sa radem, inca ne simtim bine una cu cealalta. E ca si cum m-as fi intors in timp. E ca si cum m-as invarti in cerc, ne-am despartit cu 14 ani in urma, doar pentru a ne intoarce una la cealalta.

In alta ordine de idei, ma gandesc la dragul meu drag, pe care l-am cunoscut tot cu vreo 14 ani in urma. Si ne-am indepartat apoi, doar pentru a ne regasi, apriga regasire as spune. :)) Din nou, ma invart in cerc.

Ma intreb, oare chiar totul e circular? Oare exista un punct in viata cand te vei izbi de fiecare din oamenii pe care i-ai lasat in urma? In mod cert nu e vorba de involutie, in mod cert nu se pune problema de stagnare. De acea ma intriga asa de mult ciclicitatea asta. Am certitudinea ca forma Pamantului nu are nimic de-a face cu asta. Am de asemenea certitudinea ca nici muzica sferelor pe care o auzea Eminescu nu are nimic de-a face cu asta. Atunci ce ne face sa ne intoarcem mereu de unde am plecat?

Nu credeam...

...sa-nvat a muri vreodata.

Postul acesta a fost inceput in data de 16 Ianuarie, in ziua cand mi s-a pus cel mai crunt diagnostic pe care cineva il poate auzi. Moarte in tesuturi, care te mananca de viu si te transforma intr-o leguma. Desigur, asta daca nu decizi sa lupti.

Postul acesta nu se vrea a fi un strigat de ajutor. Nici un manifest de autocompatimire. Mai degraba as vrea sa fie un mic ghid de supravietuire atunci cand ti se spune ca ai cancer. Sa ne intelegem de la inceput: cancerul nu inseamna "ai sa mori, bah!". Cancerul inseamna "mi se mai da o sansa sa invat sa traiesc.". Si asa ar fi bine sa gandeasca toti cei care se confrunta cu porcaria aceasta de boala, care nu tine cont de nimic, varsta, sex, intelect, sistem de valori sau idei preconcepute. Exact cum spunea Montaigne: "Chiar si pe cel mai elevat tron din lume, tot pe propriu fund stai asezat." Exact asa e si boala asta.

Am trecut prin chimioterapie severa. Noua cicluri, ca sa fiu mai exacta. V-as putea spune ce substante mi s-au administrat, insa sunt sigura ca pentru prea putini dinte voi ar avea vreo insemnatate. E de ajuns sa va spun ca mi s-a administrat cea mai agresiva chimioterapie posibila. Si am trecut cu bine peste ea. Am trecut cu fruntea sus, cu zambetul pe buze, chiar daca nu aveam uneori energie nici macar sa curat un cartof. Insa nu m-am lasat. M-am setat ca voi invinge caracatita asta si nimic altceva nu a mai contat pentru mine.

Acum scriu de pe patul de spital. Ieri am fost operata, chirurgul imi spune ca totul a mers excelent. Cred sincer de acum ca mi s-a dat o noua viata. Nu plang, nu ma plang, doare, dar nu ma intereseaza. E viata mea cea noua si imi place mult de ea. E viata pentru care m-am luptat, e viata pentru care am tras cu dintii.

Nu sunt sigura ca era necesar acest post. Insa am simtit ca e momentul sa inchei tacerea asta lunga de pe blog. De saptamana viitoare, voi incepe o serie de povesti de strada. Va promit ca vor fi frumoase.

V-as multumi voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine. Insa decat sa o fac prin vorbe goale, prefer sa ne vedem fata in fata si sa va imbratisez si sa va spun ca va iubesc.

Sa fiti sanatosi!

Faux-Pas

Faux-pas sa depinzi de oameni. Te vor fute negresit, cand ti-e lumea mai draga! Argh!

Welcome to the Multiverse!

Daca e sa ne luam dupa Teoria Corzilor, intreaga materie este determinata de mult mai multe dimensiuni decat stiam noi, nu existam doar pe lungime, latime si inaltime, ci suntem construiti din sute, mii de corzi care vibreaza, definindu-ne astfel. Urmand aceasta teorie, ne aflam intr-un Multivers, nu Univers.

Incercati sa va imaginati ca fiecare vibratie a corpului vostru produce un alter ego. Incercati acum sa va imaginati ca ati putea cumva sa va vizualizati toate alter egourile pe care corpul vostru le vibreaza. E ca si cum te-ai afla pe un camp plin cu figuri de carton care te reprezinta, doar ca figurile nu sunt din carton, ci sunteti chiar voi. E ca si cum ai avea mereu o oglinda langa tine, in care sa iti vezi miscarile.

Am incercat sa fac exercitiul asta. E foarte amuzant. Pana la un punct. Pana la punctul unde descoperi ca vibratiile tale pot fi si urate. Cu totii credem ca suntem frumosi (si desigur ca acum nu ma refer la frumusetea fizica). Nici unul din noi nu vrea sa isi imagineze ca propriul lui sanctuar poate vibra si negativ. Daca ar fi sa va zugraviti un portret pe panza, sigur nimeni nu ar alege un rictus rautacios al gurii, un rid incruntat pe frunte, ci cea mai senina si blanda fata.

M-am gandit apoi ce as picta eu pe o panza. Si mi-am amintit si de Dorian Gray cu ocazia asta. Da, cred ca as alege sa imi pictez un portret pe care sa se vada toate corzile mele vibrante. Pe care sa se poata citi mania, supararea, tristetea, bucuria, linistea, impacarea. Si mi-as purta portretul cu mine mereu, m-as uita la el ca intr-o oglinda, sa stiu mereu ce coarda imi vibreaza la momentul T zero.

Control freak?

Despre lucrurile simple

De cateva zile, Nana insista sa imi spuna ca bucuria vine din lucruri simple. Ma gandesc des la asta, tot mai des in ultima vreme. Mi se pare ca am devenit un fel de burete care absoarbe totul. Orice lucru, cat de mic, cat de simplu, il iau si il asez cuminte in cutia mea de valori. Nu conteaza daca e o zi ploioasa, daca e un aer de munte sau o carte buna. Conteaza doar ca sunt lucruri simple, de care stiu ca am uitat multa vreme sa ma bucur.

Vezi tu, prietene, cu totii stim teoria ca trebuie sa te bucuri de lucrurile simple, cu totii am spus macar o data ca e maine ne vom opri sa mirosim iarba, si de fapt nici unul nu am facut-o. Si nici nu o sa o facem vreodata, pana atunci cand anumite lucruri ne vor fi negate, atunci cand dintr-un motiv sau altul nu vom putea sa le mai facem. Din acest punct de vedere, ma pot considera norocoasa de fapt: mi-e atat de frica de lucruri care probabil imi vor lipsi, incat nu mai las nimic sa treaca pe langa mine. Azi m-am surprins numarand masini rosii la semafor. Maine probabil am sa ma bucur de mirosul de Coccolino, iar vineri, cu putin noroc, am sa ies la soare si am sa ma uit la ultimele flori de magnolie, pana imi vor lacrima ochii de la lumina.

Va urez noapte buna acum, cu vise frumoase. Astept comentarii de la voi, spuneti-mi care e cel mai recent lucru simplu de care v-ati bucurat?

Primavara soarele se joaca-n mana ta

Parca asa spunea un cantec vechi. Da, primavara soarele se joaca cu siguranta in mana mea. Am innebunit de cand a venit primavara. Cot la cot cu salcamii si cu magnoliile. Primavara vine cu puteri supranaturale pentru mine. Primavara mi se dezmortesc gandurile, ideile, primavara am energie sa mut muntii din loc, primavara pot sa fac orice.

A inceput frumos primavara mea. Daca as fi caustica as spune ca inca sunt aici, deci a inceput extrem de frumos. Dar fiindca in aprilie nu pot fi caustica, am sa va spun doar atat: am o primavara si nu mi-e frica sa o folosesc. :p

FINALLY!!!!

The Diary of a Corporate Guy in Converse Shoes is FINALLY online! Enjoy it!

The World is Changed...

Am recitit zilele trecute postul de la inceputul anului. M-a apucat un ras de-a dreptul isteric cand am realizat cat de deplasata am fost. E crunt sa realizezi cum ti se schimba viata intreaga in doar cateva ore. Iar ce e si mai crunt, e sa iti dai seama ca tot ce poti sa faci este sa te adaptezi schimbarilor fara sa cracnesti, fara sa ai ceva de spus, fara sa ti se ceara parerea. Iti doresti tu sa iti schimbi viata? Iti doresti tu sa devii o mica mimoza? Iti doresti tu sa fii atenta la orice schimbare, cat de mica in corpul tau? Iti doresti sa fii intr-o anumita masura dependenta de unii si de altii? Nu m-a intrebat nimeni daca imi doresc lucrurile astea. Pur si simplu mi-au fost servite pe o tava, urata si amara tava, si pe care nu am avut nici o sansa sa o refuz. Astfel incat m-am adaptat. Voi, cei care imi sunteti aproape, stiti foarte bine despre ce vorbesc. Iar cei care nu stiti, probabil veti afla cu timpul.

Poate ca e cazul sa va pun pe toti in garda. Va fi lung drumul, va fi greu si urat, iar eu nu voi fi cea mai placuta companie intotdeauna. Vreau doar sa stiti ca sunt tot eu, ca nu mi-am dorit asta si ca urasc din tot sufletul ce mi se intampla, si vreau sa stiti ca la final, totul va fi bine. Ma vor ierta Hi-Q ca i-am citat fara sa cer voie :))

Si ca sa inchei intr-o nota pozitiva, va anunt pe toti ca prostia asta nu si-a gasit cu cine sa se puna! We ride, Rohirrim, we ride for a dreadful battle, we ride for the battle of our lives!

Cum sa pasesti in noul an

Probabil ca s-ar putea scrie tomuri intregi despre cea mai buna metoda de a pasi intr-un An Nou. Majoritatea vor spune ca e bine sa incepi anul punandu-ti o dorinta, ca e bine sa nu ai datorii peste an, ca e bine sa iti ceri iertare de la cei pe care i-ai ranit (chestie pe care nu o consider a fi dependenta de Anul Nou), ca e bine sa iti stabilesti niste rezolutii de care cu siguranta vei uita in 2 Ianuarie, odata cu prima tigara aprinsa sau cu prima cafea care o sa te ispiteasca intr-o cafenea draguta.

Eu cred ca e bine sa iti incepi anul cu rezervari. E bine sa iti incepi anul stiind ca aceleasi cladiri si aceiasi oameni si aceiasi pereti nu sunt singurii care te vor inconjura timp de 365 de zile. Asa ca am rezervari. Plec si sunt fericita ca plec. E ciudat cum in fiecare decembrie incep sa trepidez la gandul lunii Februarie din anul care urmeaza. Am vazut-o deja de mai multe ori decat am vazut Bucurestiul. Si nu m-am saturat de ea. Plec, deci. Intr-o luna voi avea bataturi si o mie de povesti fara cuvinte.

V-am mai spus, Venezia nu se poate povesti in cuvinte. Se aude acolo in spate, Balanel si Miaunel?

Spectaculera

Daca ar fi sa descriu lumea asa cum o vad eu in decembrie, ar fi o conversie alb-negru, cu 45 pe rosu, 10 pe verde si 60 pe albastru. E un spectacol de tonuri de gri, un circ cu acrobati mici si albi care cad in gol, fara coarda de asigurare, pana se zdrobesc de frunti aplecate, de maini inrosite de frig si de trotuarele alunecoase. Umbrele care aluneca pe strazi, desi se definesc ca siluete umane, nu sunt altceva decat cortine, trambuline si franghii pentru micii trapezisti albi.

Probabil ca nu ati facut niciodata exercitiul acesta de imaginatie. Va invit sa dati play, sa inchideti ochii, sa va imaginati gustul de mere si scortisoara si sa imi vedeti spectacolul de decembrie. Who enters my spectaculera?

Faux-Pas de Noiembrie

Asa cum Martie e luna martisoarelor, Decembrie e luna cadourilor, Noiembrie a devenit oficial luna datului cu batzul in balta.

Mi-ar lua cel putin vreo 15.00o de cuvinte sa va explic cum am dat eu cu batzul in balta, dupa care altii au preluat aceasta indeletnicire. Ceea ce insa pot sa va spun sigur este ca atunci cand dai cu batzul in balta, se vor stropi toti din jurul tau. Inclusiv tu. Iar daca nu ai haine de schimb pentru toata lumea, prosoape si uscatoare de par, fii sigur ca va curge destula apa pe Dunare pana sa se usuce toti cei pe care i-ai stropit. Plus ca sun sanse maxime sa ramana cu sosetele umede mereu. Faux-pas.

Pana revenim la sentimente mai bune, sa ratacim putin prin campiile cu capsune. Am auzit ca pe acolo nu sunt nici baltzi, nici betze :D