La nuit, mon amour

Sunt lenesa si nu mi-e rusine. E o dimineata mult prea mohorata ca sa ma pot activa. Poate daca as ridica transperantele, mi-ar atinge ochii o unda de lumina. Dar, pe urma, cine s-ar mai hrani cu urmele noptii linistite?

Astazi cred ca imi doresc sa fie noapte mult timp. Noaptea sunt calma si calda, noaptea sunt eu. Incorsetata in asternuturi, agitata sau letargica, cu pielea tremurand sub flanel si doc, sunt eu. Nu trebuie decat sa inchid ochii si toata lumea e a mea. Mi se pare ciudat insa, in ultimul timp ma gasesc intr-o situatie absolut imposibila. Am nevoie de o mana pe care sa imi sprijin tamplele, am nevoie de o respiratie calda pe umar, am nevoie de un picior care sa se odihneasca lenes pe mine.

Imi las alene capul pe spate si incerc sa reculeg cu ochii mintii ramasitele noptii. Desi tot corpul pastreaza urme, e destul de greu sa pui cap la cap ore intregi, in spatele unui birou neprietenos. Inca o tigara, inca o gura de cafea. Ma dor ochii, ochelarii imi chinuie sinusurile, mainile, spatele si picioarele tipa sa se intinda. Pana si firele de par au nevoie de o perna sub ele. Pentru o secunda m-am gandit ca daca imi trec degetele alene prin par, s-ar putea sa reconstitui cinci minute. Nu avea rost. Nu stiu sa traiesc cu surogate.

Probabil ca daca as spune cuiva ce e in mintea mea acu, ar spune simplu: "Ti-e somn". Nu, nu mi-e somn. Mi-e dor. Cica asa se manifesta. Mi-e dor sa fiu lenesa si moale si vulnerabila, ravasita si cuminte, alintata si infrigurata.

Si e abia ora 11:43...