Colturi

Fiecare colt al camerei poarta urmele unui ieri mai mult sau mai putin indepartat. Oriunde m-as uita, e o amintire, o clipa care isi cere dreptul sa ramana acolo. O carte sorbita tarziu in noapte, o papusa imbracata cu hainute minuscule crosetate cu infrigurare in zile de iarna, un album cu poze cu o fetita mica si grasunica, cu mainile infipte adanc intr-un tort cu frisca, un ursulet de plus care a adormit cuminte pe aceeasi perna, un sfesnic care de ani de zile adaposteste ceara topita a ultimei seri de Ajun cand am impodobit bradul impreuna.

Mai stii? Ti-amintesti ora 2 dimineata? Stiu ca nu ne era somn defel, si am dat bot in bot la o tigara, ne-am inteles din priviri si ne-am apucat sa impodobim bradul. Si mama radea din dormitor, spunandu-ne ca probabil suntem singurii indeajuns de sariti de pe fix, incat sa impodobim un brad in toiul noptii. Si pe urma, dupa ce l-am terminat, am adormit amandoi in lumina mica a beculetelor.

E ciudat, inca imi mai pot aminti toate astea. Ma intreb insa daca o sa fii la fel de prezent si peste cativa ani. Sau imi va ramane doar o imagine care se va zbate sa ramana dincolo de retina? Sau nu va mai fi nici aia? Poate tot ce va ramane va fi doar o idee a ta, a existentei tale, a anilor mei alaturi de tine, a vorbei tale blande, a apostrofarilor, a zambetelor de mandrie ca fata ta a mai facut cate ceva.

Tot ce e in casa asta imi aminteste de tine, scaunul pe care stau de noptile in care plangeam inabusit, cu ochii in monitor, cautand un dram de sprijin, canapeaua din sufragerie de concertele de la Viena, din ziua de Anul Nou, masa din bucatarie de zgomotul zarurilor aruncate, baia inca mai are mirosul after-shave-ului tau. Si nu vreau sa le las sa mi se stearga din memorie. Vreau sa te am viu (ironic, nu?!), omniprezent si atotputernic. Asa cum mi-ai fost mereu.