epidermic

Oamenii sunt creati ca sa ii atingi. Si cei mai multi dintre ei nici macar nu stiu asta. Poate ca nimeni vreodata nu s-a gandit ca tactilul este cel mai de pret simt pe care il avem.

Din varful degetelor a inceput totul. Cineva indeajus de puternic si-a intins mana si a dat viata. Mai tarziu, din varful degetelor am invatat sa cerem ceea ce vrem. Bebe mic sau adult in toata regula, mereu ne-am cerut drepturile si ne-am plans amarul din varful degetelor. Am ridicat degetul amenintator catre cel care ne-a incretit fruntea, am coborat degetele pe obrajii celor care ne-au alinat tristetile, am alunecat cu varfurile pe pleoapele care au plans langa noi.

Mereu tematoare, mereu alunecoase, mereu curioase, au dezmierdat si au explorat tot ce le-a iesit in cale. Uneori obosesc. Uneori sunt triste. Uneori ma dor de cata tristete s-a adunat sub ele. Uneori ma exalta pentru cata senzualitate au atins.

As putea sa imi ascult degetele povestind 24/7. Stiu ca intotdeauna vor avea ceva sa imi povesteasca, ceva nou, ceva frumos. Si fac asta de cate ori am ocazia. E un exercitiu simplu, odata inceput, de la un moment dat devine reflex. Devine obsesiv. Si cand imi simt degetele ca vor sa imi vorbeasca, le asez cuminti, stau in prelungirea lor, si le ascult.

Povestea lor de astazi a fost una de dor. Plang nebunele astea mici ca nu au mai atins de mult pe cineva cald. Hmmm...