geronimo

ma vad inchistata intr-un fel de colivie tare simpatica, cu niste ingrijitori care tin neaparat sa ma hraneasca zilnic si sa ma lase sa imi fac exercitiile de zbor, desigur, legata cu o franghiuta de piciorus, sa nu cumva sa nu ma mai intorc, primesc apa rece si curata de trei ori pe zi. si toti astia stau si se uita ca prostii la mine, de parca as fi singura zburatoare din matricea lor. ma simt oarecum ciudat cu atatia spectatori pasivi, insa incep asa incet sa ma obisnuiesc cu privirile lor usor tampe.

da, poate ca uneori mi-e frica sa imi desfac aripile, da, poate ca stiu ca e furtuna si ca poate ar fi mai comod in colivie, da, poate ca stiu ca exista pradatori pe acolo, dar hell, strang din dinti, strig in mine "GERONIMO", si ma arunc. stiu ca nimeni niciodata nu va fi in stare sa ma opreasca. habar nu au cum. GERONIMO ma ghideaza. GERONIMO imi e ratiune, simtire, atingere. GERONIMO imi e vant sub aripi si saltea la aterizare.

GERONIMO e doar al meu.