sunt setata mai bine decat orice Swiss-made wrist-watch. sunt creata ca sa rezist. cum se zicea: "designed to love, built to last". eh, sa zicem ca sunt aici ca sa raman. nu am de gand sa iti tatuez asta pe frunte, cred ca se vede de la o posta. i am here to last, i am here to win this.
te infurie asta? te infurie sa ma vezi mergand mai departe? te infurie ca nu am nevoie de nimeni? te infurie ca sunt singura care se ajuta? te infurie ca nu plang? te infurie ca imi trec secundele fara intarzieri?
TAF.
nu e problema mea, nu esti tu secundarul meu, nu esti tu bateria mea. nici macar cureaua de pe incheietura nu esti. nici macar firida de abur de sub cadran nu esti.
nu imi esti spin in coaste, nici lacrima in colt de ochi, nici perpetuu, nici discontinuu. nu imi esti nimic. mi-esti rece sub perna cand imi mai bantui noaptea. si mi-esti la doi metri in fata cand mi te smiorcai.
TAF AGAIN.
esti mai concentric decat concentricitatea, esti mai limitat decat limita, si niciodata nu ai sa vezi cerul daca iti uiti mereu inima pe pamant. esti maine si poimaine daca vrei, dar nu esti niciodata azi. si daca nu esti azi, mersi frumos, i think i'll pass any tomorrow, any always.
Munchausen Syndrome by Proxy (MSbP), definiton = a caregiver feigns or induces an illness in another person, usually her or his child, to gain attention and sympathy as the "worried" mother or father.
Incepe sa ma sperie abundenta de simptome ale acestui magnific sindrom. Le regasesc zilnic in spatele unor oameni aparent calculati si rationali. On a daily basis, imi revizuiesc integul sistem analitic si senzorial, pentru ca nu cumva sa imi scape vreun detaliu, si sa ma gasesc cu garda jos cand cineva va incerca sa imi induca acea "boala". ultimul lucru de care am nevoie, once the broken heart has been mended by itself, e cineva care sa vina cu un leucoplast ingalbenit de rivanol, si sa mi-l lipeasca pe atrii. E un tratament invaziv, cine naiba poate sa aiba pretentia sa iti rupa echilibrul si pe urma sa vina cu rivanolul in varf de leucoplast sa te faca bine? Hell, nu asa functioneaza.
Cum arata un suferind de sindromul Munchausen de proximitate? Basically, pare absolut normal. La o privire mai atenta insa, se remarca o usoara intunecime a fetei, o conturare bine definita a corpului. Totul in jurul lor va straluci, fara echivoc. Oarecum te fac sa te simti ca si cum ai vana vampiri, le urmaresti semnele, si ei habar nu au.
Ceea ce nu stiu insa bolnavii de MSbP este ca nu e nevoie de prea multa pregatire ca sa ii surprinzi in mijlocul actiunii. Tot ce iti trebuie e un pic de fler, un pic de stabilitate psihica, un pic de sustinere morala de la cei care te iubesc, si desigur, acea doza de selfawareness care sa nu te lase amagita. Asa ca am putea aviza amatorii. Suntem doar o mana de oameni cei care va putem opri, dar God knows ca o sa o facem over and over again, pana va trec ideile nastrusnice.
mai acu ceva vreme discutam cu cineva despre mirosuri. spuneam ca am tendinta sa asociez mirosuri cu tot felul de amintiri, locuri, oameni, momente. azi am simtit un miros care m-a trimis imediat cu gandul la cateva zile atat de frumoase! ciudat. pana acum, desi inca sunt proaspete in memorie zilele respective, erau o groaza de detalii pe care nu mi le aminteam. astazi in schimb, nu reuseam nicicum sa imi amintesc the big picture, decat fragmente detailistice.
mi-am amintit marea si nisipul din cizme si din par, mi-am amintit briza racoroasa de la miezul noptii, alarma de la 6 dimineata, somnul linistit si extenuarea dinaintea lui. mi-a alergat putin prin gand si vantul puternic din larg, si strazile inguste. cladirile triste si impovarate de povesti, stralucirea si zambetele din jurul meu. mana care m-a incalzit si picurii de ploaie de pe lentila.
best regards,
j'adore by dior...
imi dau seama ca suntem cu totii ahtiati dupa chipuri frumoase. tocmai zilele trecute ma plangeam ca vad teribil de multi oameni urati. si adevarul e ca nu ar fi atat de urati, daca ar fi doar putin mai linistiti. insa grijile si anonimatul ii preocupa atat de tare, incat uita sa mai zambeasca. mersul le e apasat, cu privirea plecata, ochii incercanati si fruntea incruntata. in coltul gurii le-au crescut mici riduri, si obrajii sunt brazdati de vant si intrebari perpetue.
nimeni nu pare sa mai stie sa se bucure de absolut nimic. cu totii traiesc atat de strangulati de asa-zisele "probleme cotidiene", incat nici macar nu mai stiu cum arata ceva frumos. daca i-as pune sa imi defineasca "frumosul", as putea sa pun pariu ca as primi ca raspuns o groaza de balbe insipide si complet incoerente. probabil ca nimeni nu mi-ar putea spune exact ce cred ei ca e "frumos". probabil ca, la fel de bine, exista o groaza de alti termeni pe care ar fi incapabili sa mi-i defineasca: "liniste", "fericire", "dragoste", "ras", "bucurie", "exaltare", "traire", "senzatie", "tremur", "placere", "G", "O". intram pe alt teritoriu, stop joc.
incerc sa ma delimitez de toti oamenii astia. in capul meu e totul foarte clar, stiu exact cine si ce conteaza pentru mine, stiu unde sa caut frumosul, stiu ca vine la mine, stiu sa simt prin toti porii, stiu sa rad si sa ma bucur. stiu sa analizez obiectiv, stiu sa ma autocritic si sa ma corectez. ma pot cenzura daca e cazul, si pot sa ating nori de cate ori vreau. stiu sa tip de fericire si sa ascult ploaia. anticipez destul de repede si ma dau inapoi daca ceva nu imi e pe plac.
nu am mai spus asta nimanui pana acum: cand eram mica, mi-era foarte frica de ignoranta. imi petreceam foarte mult timp cu copii mai mari decat mine, care stiau mult mai multe. si mereu aveam senzatia ca sunt in urma lor. ma simteam mica si proasta. din cauza asta, am invatat sa scriu si sa citesc cu mult inainte de vreme, am mancat carti pe paine si am invatat ca nebuna tot timpul. m-am zbatut sa ajung undeva, m-am transformat iar si iar, m-am luptat. ma mai intreb uneori de ce toate astea? de ce e neaparat sa fiu altfel? de ce neaparat trebuie sa ma delimitez de comunii astia? de ce nu ma pot conforma?
cam multe idei si cam incoerent asezate. nu am timp de pierdut cu aranjarea in pagina. ideea de baza e simplu, si de abia azi-noapte am primit un raspuns singular la toate intrebarile astea invalmasite:
nimic nu ti se ofera pe de-a-ntregul daca nu esti cu un pas in fata.
ma vad inchistata intr-un fel de colivie tare simpatica, cu niste ingrijitori care tin neaparat sa ma hraneasca zilnic si sa ma lase sa imi fac exercitiile de zbor, desigur, legata cu o franghiuta de piciorus, sa nu cumva sa nu ma mai intorc, primesc apa rece si curata de trei ori pe zi. si toti astia stau si se uita ca prostii la mine, de parca as fi singura zburatoare din matricea lor. ma simt oarecum ciudat cu atatia spectatori pasivi, insa incep asa incet sa ma obisnuiesc cu privirile lor usor tampe.
da, poate ca uneori mi-e frica sa imi desfac aripile, da, poate ca stiu ca e furtuna si ca poate ar fi mai comod in colivie, da, poate ca stiu ca exista pradatori pe acolo, dar hell, strang din dinti, strig in mine "GERONIMO", si ma arunc. stiu ca nimeni niciodata nu va fi in stare sa ma opreasca. habar nu au cum. GERONIMO ma ghideaza. GERONIMO imi e ratiune, simtire, atingere. GERONIMO imi e vant sub aripi si saltea la aterizare.
GERONIMO e doar al meu.
Cred in Lumina care a invins noaptea
Cred in Speranta care ne hraneste constant
Cred Puterea pe care o regasesc in mine zi de zi
Cred in Linistea primaverii
Cred in Soarele de duminica
Cred in Caldura din noi
Cred in Lacrimile din coltul ochiului stang
Cred in Zambetul de joi seara
Cred in Mana de sub degetele mele
Cred in Dragostea care imi mocneste mereu in pleoape
Cred in Tristetea noptilor
Cred in Dorinta de a merge mai departe
Cred in Maine, ca si cand ar fi ultima zi
Cred in Amintirile unui ieri destul de indepartat
Cred in Legaturile cu radacinile
Cred in Gandurile pe care nu le pot oprima
Cred in Degetele care alina dureri
Cred in Buze arse de soare
Cred in Fluturii de pe perete
Cred in Mine, in Tine, in El, in Ea, in Noi, in Voi, in Ei, in Ele.
- When's the last time you questioned your existence?
- Two seconds ago.
- Why do you keep asking yourself questions you'll never have any answer for?
- Because I have no idea how to stop asking myself these questions.
- How do you feel?
- Half-empty.
- How about now?
- Half-full.
- Are you happy?
- Within admittance of heart-bearings.
- Do you feel lonely?
- At times.
- Are you alone?
- Never.
- Do your eyes shed tears?
- More than legal.
- Do you love?
- Incesively.
- Deep?
- When permitted.
- On the inside?
- With all my being.
- Do you have doubts?
- I sincerely doubt ever NOT having any doubts.
- Are you afraid?
- Petrified. Terrified. Mortified.
- Do you shiver?
- Conditionally.
- On the inside?
- Always.
- Do you laugh?
- Mostly at life.
- Do you laugh?
- Always.
- On the inside?
- Body and soul.
- Where are you?
- Anywhere needed.
- Who are you?
- Anyone needed.
- Do you pray?
- Constantly. Faith is what does not desert me.
nu am idee cum au inceput sa curga randurile astea. m-a lovit dorul, de fapt. dorul de persoana care acum e atat de departe de mine... stiu ca ar trebui sa o simt aproape, stiu ca e mereu langa mine orice as face, insa totusi, e atat de departe.
ne despart niste kilometri, destul de multi la numar uneori, alteori par la o aruncatura de bat. dar e de parca ar fi tot timpul aici, e de parca astept din moment in moment sa ma sune, sa imi sune la usa, sa ne intalnim, sa o luam la pas pe strazi, fara vreo tinta anume.
imi lipseste atat de mult uneori, incat ma sufoca. imi lipseste sa ii spun "I love you", imi lipseste sa ii spun "You mean the world to me", imi lipseste sa ma tina de mana, sa ii plang pe umar, sa ma sprijine.
astept in fiecare zi cu sufletul la gura, astept sa mi se spuna "asta e ziua cand vin acasa". si ziua nu mai vine.
I MISS YOU!!!!
nu stiu care e motivul randurilor care urmeaza...
anyways, with loving regards, to the one that makes my face radiate with afterglow and my thighs quiver in anticipation of deep penetration that gets me high.
The only aphrodisiac I need is your voice
Hearing you speak my name
Beckoning me to answer
Telling me you want me
So I tell you that you're the answer to every question
I've ever had about love
Without words I use my tongue to tell the tale of us
Tracing your shadowscape
Kneeling before you my eyes feast upon your masculinity and
All its divinity and I praise you
Because all of that is for me
I begin to indulge myself of your delicacies
Digesting semi-sweet dark chocolate decadence as it melts
Dripping down my chin
Your taste is something
Godiva couldn't re-create
Needing every atom of your anatomy
Necessity is placed upon me knowing you are the source of my serendipity
Dipping in and out of me stroking more than my consciousness
Subconsciously I find myself rewinding our love scenes
In my daydreams
Seeing that face you make when you're making me cum
And it makes me want you right there and then
Thinking of you in inappropriate places I get
Tingling sensations in private locations
Where I wish to be caught between a rock and your hard place
As wetness develops my legs begin to open
And my spot turns to a backdraft
And all I want you to do is extinguish it
You know my body like the back of your hands
And touch me and send me into ecstacy
My thighs quiver in anticipation of deep penetration which gets me high
Body rising
Sweating
Panting
Make-up melting
Pulling my hair and
Scratching my back
I get a temporary case of Tourettes
Because all I can say are four letter words in a four octave-range screaming your name
Aye papi, eres tan grande y tan duro y me lo das tan bueno,
Tu eres mi pecado mortal, comelo otra vez....
You fucking me makes me bilingual
I see your tongue pink between your lips and I want it between mine
And I struggle
As you lick torturing me
I try to get away but
Not really...
Running out of room begging for more up against the wall that has been scuffed by my stilletos
Again
You pry apart my thighs and tell me to be still
And I willingly submit to you because
I love the way you dominate me
Demanding that I cum for you so I do as I'm told
You've molded me so I'm good to no-one else but you
You've conquered this once orgasmicless world and multiplied it
Again and Again
My face radiates with after-glow
My pillow scented by you
A fragrance which haunts me
My room smells of the best sex
Covered in body prints and finger prints and you above me
Your name written indelibly upon my body in your genetic history
You fucking me makes me bilingual.
never get attached to anyone or anything you can’t ditch in 30 seconds when you feel the heat around the corner.”
cred ca flagelul caruia ne subordonam cu totii e incapacitatea de a rezista tentatiilor.
ca e acul din vena, mouse-ul sub deget, degetul pe shutter, sau cineva care iti zapaceste mintile, procesul e intotdeauna acelasi. incepe incet, cu o oarecare indiferenta defensiva. iti lasi o marja de eroare destul de mare, ca sa eviti riscul unei dezamagiri de proportii, in cazul in care subiectul fierbintelii tale nu manifesta acelasi interes.
apoi, treptat, incepi sa vezi reactii, le iei ca atare, si le analizezi pe urma in linistea ta, pana cand totul capata un sens in capul tau. de aici pana la abandon complet nu mai e nici macar jumatate de pas. de fapt, ai facut totul dinainte sa primesti vreun feed-back. putin iti pasa ce riscuri implica.
si pana la urma urmelor, oare e chiar atat de rau sa fii incapabil sa te debarasezi de ceva sau cineva in 30 de secunde, atunci cand simti “caldura” dupa colt?
ce mult imi plac zilele in care pot sa nu fac nimic, si totusi, sa fac atat de multe. mi se pare ciudat cum timpul capata cu totul alte dimensiuni cand esti cu oameni dragi. incepi sa nu te mai plangi dimineata ca alarma aia nenorocita iar ti-a facut creierii praf, incepe sa nu te apese greata provocata de o foame crunta pe la ora 10 dimineata, ti se pare ca toate lucrurile din jurul tau sunt acolo doar pentru ca li s-a spus din start ca tu esti cea careia trebuie sa i se supuna.
libertatea de miscare imi da o senzatie ciudata de siguranta. desi stiu ca nu sunt acasa, desi nu e nimeni care sa ma protejeze, sunt oarecum singura printre oameni necunoscuti, niciodata si niciunde nu ma simt mai in siguranta decat afara din oras. poate ca imi e usor teama de orasul asta. am senzatia ca inghite si ultima farama de energie pe care o am. insa in secunda in care l-am lasat in afara usii de vagon, incepe sa imi creasca totul in mine.
afara de aici, pot sa fac orice. sunt stapana mea, nimeni nu imi cere socoteala, o dau doar cui vreau si atat cat vreau. nu ma va judeca nimeni, si daca o va face, ma va preocupa exact atat de mult cat ma preocupa in momentul de fata flagelul neonazismului.
daca vreau, pot sa fac si baloane de sapun.
Oamenii sunt creati ca sa ii atingi. Si cei mai multi dintre ei nici macar nu stiu asta. Poate ca nimeni vreodata nu s-a gandit ca tactilul este cel mai de pret simt pe care il avem.
Din varful degetelor a inceput totul. Cineva indeajus de puternic si-a intins mana si a dat viata. Mai tarziu, din varful degetelor am invatat sa cerem ceea ce vrem. Bebe mic sau adult in toata regula, mereu ne-am cerut drepturile si ne-am plans amarul din varful degetelor. Am ridicat degetul amenintator catre cel care ne-a incretit fruntea, am coborat degetele pe obrajii celor care ne-au alinat tristetile, am alunecat cu varfurile pe pleoapele care au plans langa noi.
Mereu tematoare, mereu alunecoase, mereu curioase, au dezmierdat si au explorat tot ce le-a iesit in cale. Uneori obosesc. Uneori sunt triste. Uneori ma dor de cata tristete s-a adunat sub ele. Uneori ma exalta pentru cata senzualitate au atins.
As putea sa imi ascult degetele povestind 24/7. Stiu ca intotdeauna vor avea ceva sa imi povesteasca, ceva nou, ceva frumos. Si fac asta de cate ori am ocazia. E un exercitiu simplu, odata inceput, de la un moment dat devine reflex. Devine obsesiv. Si cand imi simt degetele ca vor sa imi vorbeasca, le asez cuminti, stau in prelungirea lor, si le ascult.
Povestea lor de astazi a fost una de dor. Plang nebunele astea mici ca nu au mai atins de mult pe cineva cald. Hmmm...
E ziua in care ideile imi stau agatate de axoni si punct. Sinapsele ma curenteaza, in cazul in care se fac, si degetele imi alearga fara vreo coerenta pe taste.
Stiu ca nu trebuia sa fac asta acum
Stiu insa si ca trebuia sa o fac.
Stiu si ca vroiam sa o fac.
Stiu ca am multe lucruri pe care vreau sa le spun, insa stiu la fel de bine ca nu azi e ziua aceea.
Astazi sunt pur si simplu sedata. Nu datorita miracolelor farmaceuticii, nici datorita culturii vreunor plante. E datorita zambilei.
Astazi sunt sah-mat, oricat m-as stradui...
Daca ai ajuns sa citesti asta, esti PREA curios!!!
