locatia: cu un pas in fata

imi dau seama ca suntem cu totii ahtiati dupa chipuri frumoase. tocmai zilele trecute ma plangeam ca vad teribil de multi oameni urati. si adevarul e ca nu ar fi atat de urati, daca ar fi doar putin mai linistiti. insa grijile si anonimatul ii preocupa atat de tare, incat uita sa mai zambeasca. mersul le e apasat, cu privirea plecata, ochii incercanati si fruntea incruntata. in coltul gurii le-au crescut mici riduri, si obrajii sunt brazdati de vant si intrebari perpetue.

nimeni nu pare sa mai stie sa se bucure de absolut nimic. cu totii traiesc atat de strangulati de asa-zisele "probleme cotidiene", incat nici macar nu mai stiu cum arata ceva frumos. daca i-as pune sa imi defineasca "frumosul", as putea sa pun pariu ca as primi ca raspuns o groaza de balbe insipide si complet incoerente. probabil ca nimeni nu mi-ar putea spune exact ce cred ei ca e "frumos". probabil ca, la fel de bine, exista o groaza de alti termeni pe care ar fi incapabili sa mi-i defineasca: "liniste", "fericire", "dragoste", "ras", "bucurie", "exaltare", "traire", "senzatie", "tremur", "placere", "G", "O". intram pe alt teritoriu, stop joc.

incerc sa ma delimitez de toti oamenii astia. in capul meu e totul foarte clar, stiu exact cine si ce conteaza pentru mine, stiu unde sa caut frumosul, stiu ca vine la mine, stiu sa simt prin toti porii, stiu sa rad si sa ma bucur. stiu sa analizez obiectiv, stiu sa ma autocritic si sa ma corectez. ma pot cenzura daca e cazul, si pot sa ating nori de cate ori vreau. stiu sa tip de fericire si sa ascult ploaia. anticipez destul de repede si ma dau inapoi daca ceva nu imi e pe plac.

nu am mai spus asta nimanui pana acum: cand eram mica, mi-era foarte frica de ignoranta. imi petreceam foarte mult timp cu copii mai mari decat mine, care stiau mult mai multe. si mereu aveam senzatia ca sunt in urma lor. ma simteam mica si proasta. din cauza asta, am invatat sa scriu si sa citesc cu mult inainte de vreme, am mancat carti pe paine si am invatat ca nebuna tot timpul. m-am zbatut sa ajung undeva, m-am transformat iar si iar, m-am luptat. ma mai intreb uneori de ce toate astea? de ce e neaparat sa fiu altfel? de ce neaparat trebuie sa ma delimitez de comunii astia? de ce nu ma pot conforma?


cam multe idei si cam incoerent asezate. nu am timp de pierdut cu aranjarea in pagina. ideea de baza e simplu, si de abia azi-noapte am primit un raspuns singular la toate intrebarile astea invalmasite:

nimic nu ti se ofera pe de-a-ntregul daca nu esti cu un pas in fata.